Rupând cercul vicios: De ce nu voi urma exemplul mamei mele pentru copiii mei

Crescând, lumea mea era departe de viața de familie perfectă pe care o vedeam la televizor. Mama mea, Mihaela, era un vârtej de energie, mereu concentrată pe următoarea vânzare mare în lumea imobiliară. Era o forță de neoprit în domeniul ei, dar acasă, povestea era diferită. Absența ei era constantă, lăsând un gol pe care mătușa mea, Ecaterina, încerca din răsputeri să-l umple.

Ecaterina era sora mai mică a mamei mele și opusul ei în toate modurile. În timp ce Mihaela era mereu în căutarea următoarei afaceri mari, Ecaterina găsea bucurie în lucrurile simple. Era profesoară de liceu, cu o pasiune pentru literatură și o inimă de aur. Când a devenit evident că cariera Mihaelei lăsa puțin loc pentru fiica ei, Ecaterina a intervenit fără să stea pe gânduri.

Îmi petreceam zilele după școală în casa confortabilă și plină de cărți a Ecaterinei. Ea mă ajuta cu temele, gătea mâncăruri care erau de fapt comestibile (un contrast puternic față de încercările mamei mele) și asculta nesfârșitele mele povești despre școală și prieteni. Era stabilitatea în haosul vieții mele, un port sigur în furtuna relației mele cu Mihaela.

Pe măsură ce am crescut, distanța dintre mama mea și mine s-a lărgit. Conversațiile erau tensionate, pline de tăceri incomode și încercări forțate de conectare. Mihaela adesea încerca să compenseze absența ei cu cadouri extravagante, dar ceea ce îmi doream era timpul ei, prezența ei. Era ceva ce nu putea sau nu voia să ofere.

Când am devenit părinte, Mihaela avea multe sfaturi. Vorbea despre importanța disciplinei, despre stabilirea limitelor, despre asigurarea faptului că copiii mei, Andrei și Ioana, știau cine este responsabil. Dar cuvintele ei cădeau în gol. Copilăria mea m-a învățat că parentingul înseamnă mai mult decât reguli și autoritate. Voiam ca copiii mei să știe că sunt iubiți, să aibă pe cineva care să asculte poveștile lor și să fie acolo pentru fiecare etapă importantă, mare sau mică.

În ciuda hotărârii mele, parentingul a fost mai greu decât anticipasem. Echilibrul între muncă și viața de familie era o mers pe sârmă, și mai des decât nu, mă găseam balansându-mă pe margine. Frica de a deveni ca Mihaela mă bântuia, o spectră care plana peste fiecare decizie pe care o luam.

În cele din urmă, căsnicia mea s-a prăbușit sub presiune. Thomas, soțul meu, s-a săturat de anxietatea mea constantă legată de alegerile noastre în parenting, de incapacitatea mea de a avea încredere în propriile noastre instincte în loc să mă tem de trecut. A plecat, luându-i pe Andrei și Ioana cu el. Ironia nu mi-a scăpat; în încercarea mea disperată de a evita greșelile mamei mele, mi-am îndepărtat familia.

Acum, îmi văd copiii în weekenduri, un părinte cu jumătate de normă, exact ca Mihaela. Realizarea că istoria s-ar putea repeta este o pilulă amară de înghițit. În ciuda eforturilor mele cele mai bune, mă întreb dacă, în cele din urmă, nu am urmat totuși pașii mamei mele.