Umbra Trecutului: Povestea Anei

— Ana, nu mai visa! Lumea nu trăiește din pictură. Ai să mori de foame, ca toți artiștii ăia de pe la televizor! Glasul tatălui meu răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Aveam 19 ani și inima îmi bătea nebunește, ca și cum ar fi vrut să spargă pieptul și să fugă departe, acolo unde nu există reguli și nici priviri tăioase.

— Tata, eu nu pot altfel. Nu pot să mă văd făcând altceva. Nu vreau să fiu contabilă la primărie ca tanti Mariana. Vreau să pictez, să simt că trăiesc!

Mama stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privind în gol. Știam că mă iubește, dar nu avea curaj să-l contrazică pe tata. În satul nostru din Bărăgan, femeile nu ridicau vocea. Nici măcar pentru fiicele lor.

Așa a început războiul meu cu lumea. Am plecat la București cu o valiză veche și două sute de lei strânși din vânzarea ouălor de la găini. Am dormit pe canapea la o verișoară, Irina, care lucra la Mega Image și mă ajuta cu resturi de mâncare. Zilele le petreceam la Facultatea de Arte, unde profesorii mă priveau cu suspiciune: „Fata de la țară, ce caută ea printre noi?”

Dar eu nu m-am lăsat. Am pictat nopți întregi, cu mâinile crăpate de frig și ochii roșii de oboseală. Am vândut primul tablou unei doamne elegante, care mi-a spus: „Ai ceva special în privire, Ana. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia asta.”

Au trecut anii. Am terminat facultatea cu greu, făcând meditații la desen pentru copiii bogaților din Dorobanți. Tata nu mi-a vorbit trei ani. Mama îmi trimitea scrisori ascunse în pachete cu zacuscă: „Să nu-i spui lui taică-tu că te-am ajutat.”

Când am avut prima expoziție, am trimis invitații acasă. Tata nu a venit. În schimb, a venit fratele meu mai mic, Vlad, care mi-a spus în șoaptă: „Ești nebună, dar te admir.”

Am cunoscut dragostea târziu, la 32 de ani. Paul era profesor de istorie și avea răbdarea pe care eu nu o avusesem niciodată. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din Militari și am început să visăm împreună la o viață simplă, dar plină de sens.

Apoi a venit criza economică. Galeriile s-au închis una câte una, iar tablourile mele au rămas agățate pe pereți goi. Paul a plecat în Germania să lucreze pe șantier. Eu am rămas singură cu pensula și tăcerea.

Într-o zi, tata m-a sunat după aproape zece ani:

— Ana, mama e bolnavă. Trebuie să vii acasă.

Am lăsat totul baltă și am fugit la țară. Mama era slabă ca o umbră, dar zâmbea când îi povesteam despre București și despre tablourile mele. Tata nu spunea nimic. Într-o seară, l-am găsit în curte, privind stelele.

— Ți-ai făcut viața cum ai vrut tu… Poate că am greșit că te-am certat atâta.

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit doar cum o povară veche se rupe din pieptul meu.

Mama s-a stins liniștită, iar eu am rămas lângă tata încă un an. Am pictat pereții casei copilăriei mele cu flori uriașe și păsări albastre. Satele din jur au început să vorbească: „Fata lui Ion e artistă adevărată!”

Când m-am întors la București, Paul era deja alt om. Ne-am despărțit fără scandaluri — doar două suflete obosite care au ales drumuri diferite.

Astăzi am 61 de ani și încă pictez. Nu am bani mulți, nici copii sau nepoți care să-mi ducă numele mai departe. Dar am libertatea pe care mi-am dorit-o mereu.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat de tata, aș fi fost mai fericită? Sau poate fericirea adevărată e doar curajul de a fi tu însuți? Voi ce credeți?