Vara în care am învățat să spun „nu”: O poveste de la malul lacului

— Ivona, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! vocea ascuțită a soacrei mele, Margareta, răsună prin bucătăria mică a casei de vacanță de la Snagov. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Dinu, soțul meu, evită privirea mea și se preface preocupat de telefon. E a treia oară săptămâna asta când Margareta găsește ceva de criticat la mine.

Nu-mi găsesc cuvintele. Mă simt ca o musafiră în propria casă, deși am fugit aici din București tocmai pentru a scăpa de agitație. Visam la dimineți liniștite pe ponton, la seri cu Dinu privind stelele, dar realitatea e un șir nesfârșit de vizite neanunțate ale socrilor și ale cumnatei mele, Sorina.

— Lasă, mamă, nu te supăra pe Ivona, poate n-a avut timp… încearcă Dinu timid, dar Margareta îl întrerupe.

— Timp? Ce altceva are de făcut aici? Să nu-mi spui că e obosită!

Mă simt mică, invizibilă. În fiecare zi, Margareta și socrul meu, Ion, apar cu sacoșe pline și pretenții și se poartă ca și cum ar fi casa lor. Sorina vine cu cei doi copii mici și lasă jucării peste tot. Eu gătesc, spăl vasele, strâng după toți și încerc să nu izbucnesc. Dinu nu mă ajută; spune mereu că „așa e familia lui” și că „trebuie să avem răbdare”.

Într-o seară, după ce toți pleacă, mă prăbușesc pe canapea. Dinu vine lângă mine.

— Ești supărată?

— Nu mai pot, Dinu! Nu mai pot! Am venit aici să ne liniștim, nu să fim gazde non-stop! Nu vezi că nu mai am aer?

El oftează.

— Știi cum sunt ai mei… Dacă le spunem ceva, se supără. Și Sorina are nevoie de ajutor cu copiii…

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am voie să mă odihnesc?

Tăcerea lui spune totul. Mă simt singură și neînțeleasă.

A doua zi dimineață, Margareta intră fără să bată la ușă.

— Ivona, fă-mi o cafea tare! Și vezi că Ion vrea omletă cu ceapă!

Simt cum ceva se rupe în mine. Mâinile mi se încleștează pe cana de cafea. Mă uit la ea și spun pentru prima dată:

— Nu pot acum. Vreau să beau cafeaua singură pe ponton.

Margareta mă privește ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Cum adică nu poți? Ce s-a întâmplat cu tine?

— S-a întâmplat că sunt obosită. Și vreau să fiu singură.

Ies pe ponton cu inima bătându-mi nebunește. Lacul e liniștit, soarele abia răsare peste apă. Pentru prima dată simt că respir. Îmi dau seama cât de mult am lăsat pe alții să-mi invadeze spațiul, să-mi dicteze timpul și starea de spirit.

Când mă întorc în casă, Margareta stă bosumflată la masă.

— Nu te recunosc, Ivona. De când ai devenit așa egoistă?

Dinu încearcă să detensioneze atmosfera.

— Mamă, poate ar trebui să-i dăm puțin timp Ivonei…

Margareta îl privește tăios.

— S-a schimbat fata asta. Nu-mi place deloc!

În zilele următoare, încerc să-mi păstrez limitele. Refuz politicos vizitele zilnice ale socrilor. Îi spun Sorinei că nu pot avea grijă de copii tot timpul. Dinu e derutat; nu știe dacă să fie de partea mea sau a familiei lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Margareta care m-a acuzat că „îmi bat joc de familie”, Dinu explodează:

— Ajunge! E casa noastră! Dacă Ivona vrea liniște, atunci așa va fi!

Margareta plânge teatral și pleacă trântind ușa. Ion o urmează fără un cuvânt. Sorina mă privește cu reproș.

— Nu te gândești decât la tine…

Rămân singură cu Dinu. El mă ia în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Îmi pare rău că n-am văzut cât te doare totul…

Plâng în brațele lui. Simt că am pierdut ceva — poate aprobarea familiei lui — dar am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi.

Vara trece altfel. Ne plimbăm pe lac, citim împreună pe ponton, gătim doar pentru noi doi. Socrii vin mai rar și doar când suntem pregătiți să-i primim. Sorina încă e supărată, dar începe să-și caute alte ajutoare.

Într-o dimineață liniștită, privind oglinda apei, mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar de frica unui „nu”? Cât din liniștea noastră sacrificăm pentru a nu supăra pe nimeni? Poate că uneori cel mai greu lucru e să-ți aperi propriul spațiu — dar merită fiecare lacrimă.