Să uităm de banii aceia. Datoria lui tata e plătită – ne-a ajutat cu copiii ani la rând

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să-l văd pe taică-tu cum intră pe ușă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, după atâția ani în care nu ne-a dat niciun leu înapoi! Vlad a trântit ușa bucătăriei, iar vocea lui răsuna în toată casa. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii, Ana și Matei, se jucau în sufragerie, dar știam că au auzit totul.

Am inspirat adânc, încercând să-mi adun gândurile. Tata urma să vină peste o oră să-i ia pe cei mici la plimbare, ca în fiecare sâmbătă. De șapte ani, de când s-a născut Ana, tata a fost sprijinul nostru: a venit la noi aproape zilnic, a stat cu copiii când eram la serviciu sau când eram prea obosiți să mai facem față. Dar datoria… datoria aceea de 18.000 de euro pe care i-am dat-o după nuntă, pentru atelierul lui de tâmplărie, atârna ca o piatră de moară între mine și Vlad.

— Vlad, știi bine că tata nu a avut de unde să ne dea banii înapoi. A pierdut totul cu atelierul acela. Și-a pus sufletul acolo…

— Nu mă interesează! Noi am muncit pentru banii ăia! Am strâns fiecare leu, am renunțat la concedii, la ieșiri… Și el? Nici măcar nu-și cere scuze! Se poartă ca și cum ar fi normal să uite toată lumea!

Mi-au dat lacrimile. M-am așezat la masă și am privit pe geam. În curte, cireșul plantat de tata când m-am născut era plin de flori. M-am gândit la copilăria mea: tata mereu obosit, dar mereu prezent. Mama ne-a părăsit când aveam opt ani și el a rămas singur cu mine. A făcut tot ce a putut să nu-mi lipsească nimic.

— Vlad, dacă nu era tata, nici nu știu cum ne-am fi descurcat cu copiii…

— Nu e vorba doar de bani, Maria! E vorba de principiu! Cum să-i explic eu Anei că e ok să iei bani și să nu-i mai dai înapoi?

Am tăcut. Avea dreptate. Dar și eu aveam dreptate. Era o rană veche care nu se vindeca.

Când tata a intrat pe ușă, copiii au țâșnit spre el.

— Buniculeee! Hai să ne jucăm!

Tata le-a zâmbit larg și le-a luat în brațe.

— Ce faceți, puii mei? Gata de aventură?

Vlad l-a privit rece.

— Domnule Petrescu, putem vorbi un minut?

Tata a tresărit. S-a uitat la mine întrebător. Am dat din cap că da.

— Maria, ia-i tu pe copii puțin, te rog.

Am ieșit cu Ana și Matei în curte. Îi auzeam discutând în bucătărie, dar nu distingeam cuvintele. După câteva minute, Vlad a ieșit nervos și a plecat trântind ușa.

Tata a venit lângă mine. Avea ochii roșii.

— Maria… Vlad are dreptate. Am greșit față de voi. N-am vrut niciodată să vă trag pe sfoară. Am crezut că o să meargă atelierul… Am vrut să-ți las ceva al tău…

L-am îmbrățișat strâns.

— Tata, tu mi-ai dat tot ce ai avut vreodată. Știu că ai încercat…

— Dar nu e corect față de voi… Poate ar trebui să nu mai vin atât de des… Să vă descurcați singuri…

— Nu! Nu despre asta e vorba!

În seara aceea am stat mult timp pe gânduri. Vlad era tăcut și distant. Copiii au întrebat unde e bunicul și dacă mai vine mâine.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, hai să fim sinceri: fără tata n-am fi reușit să avem carierele astea, să fim liniștiți că cineva are grijă de copii ca de ochii din cap. Poate că banii aceia nu se mai întorc niciodată… Dar ce facem? Îl tratăm ca pe un străin?

Vlad s-a uitat lung la mine.

— Maria… Nu vreau să-l pierzi pe tata din cauza mea. Dar nici nu pot să mă prefac că nu mă doare…

Am decis împreună să discutăm deschis cu tata. L-am invitat la noi la masă duminică.

— Tata, uite care e situația: banii aceia au fost importanți pentru noi, dar anii ăștia în care ai fost lângă noi valorează mai mult decât orice sumă. Hai să uităm de datoria asta. S-o considerăm plătită prin tot ce ai făcut pentru noi și pentru copii.

Tata a izbucnit în plâns.

— Nu merit atâta bunătate… Voi sunteți tot ce am!

Ne-am îmbrățișat toți trei. Pentru prima dată după mult timp am simțit că familia noastră e întreagă.

Dar rana nu s-a vindecat complet nici acum. Vlad încă are momente când regretă banii pierduți. Eu încă mă simt vinovată că l-am pus între mine și tata.

Mă întreb uneori: oare cât valorează cu adevărat sacrificiul unui părinte? Și cât suntem dispuși să iertăm pentru liniștea sufletului nostru? Voi ce ați fi făcut în locul meu?