Umbra dintre uși: Povestea unei prietenii care s-a transformat în povară

— Sorina, ai cumva niște supă în plus? Maria n-a apucat să mănânce nimic azi…
Vocea Mirelei răsună dincolo de ușa mea, în timp ce eu încerc să-mi ascund iritarea sub un zâmbet forțat. Blocul nostru vechi din Drumul Taberei are pereți subțiri și coridoare înguste, iar intimitatea e un lux pe care nu ni-l permitem.

Îmi amintesc prima dată când am ajutat-o. Era iarnă, Mirela părea copleșită, iar Maria, fetița ei de cinci ani, plângea de foame. Am simțit milă și am împărțit ce aveam. Apoi, gestul s-a repetat. O dată, de două ori pe săptămână, apoi aproape zilnic. La început, mă simțeam utilă. Apoi, am început să mă simt folosită.

— Sigur, Mirela, vin imediat, răspund eu, dar în sufletul meu se adună o revoltă mocnită. Îmi iau castronul cu supă și îl întind peste prag. Maria mă privește cu ochii mari și triști. — Mulțumesc, tanti Sorina!

Închid ușa și mă sprijin de ea. Mă simt vinovată că mă deranjează situația asta. Sunt o persoană rea dacă nu mai vreau să ajut? Dar salariul meu de educatoare abia îmi ajunge pentru mine. De ce trebuie să port eu povara asta?

Seara, la masa din bucătărie, îi povestesc surorii mele la telefon:
— Nu mai pot, Simona! Parcă sunt bucătăreasa blocului! Dacă nu-i dau eu Mariei de mâncare, cine știe dacă primește ceva cald…
— Sorina, trebuie să-i spui! Nu e normal să te bazezi mereu pe tine. Ai și tu viața ta!

Dar cum să-i spun? Mirela e singură, soțul ei a plecat în Spania și trimite bani rar. Blocul nostru e plin de bârfe; dacă refuz, sigur voi fi etichetată drept zgârcită sau insensibilă.

A doua zi dimineață, când cobor la piață, o văd pe Mirela în fața blocului, vorbind cu vecina de la trei.
— Săraca Sorina, mereu sare în ajutor…
Mă prefac că nu aud și trec mai departe. Dar vorbele mă dor mai tare decât orice refuz.

În seara aceea, Maria vine din nou la ușă:
— Mama zice că ai făcut pilaf… Pot să iau și eu?
Îi întind farfuria și o privesc cum pleacă alergând pe hol. Mă simt ca o mamă vitregă pentru un copil care nu e al meu.

În weekend, încerc să vorbesc cu Mirela.
— Mirela, aș vrea să discutăm ceva… Știi că te-am ajutat cu drag până acum, dar nu prea mai pot. Și eu am cheltuieli…
Mirela oftează și-și pleacă privirea:
— Știu că te-am deranjat mult… Dar nu știu ce să fac. Nu găsesc de muncă și Maria nu are pe nimeni altcineva.

Mă simt prinsă între compasiune și neputință. Îmi vine să plâng.
— Poate găsim o soluție împreună… Poate te pot ajuta să găsești ceva de lucru sau să aplici pentru ajutor social.
Mirela dă din cap absent:
— Am încercat… Dar nu mă primește nimeni cu program scurt.

În zilele următoare încerc să evit contactul vizual pe holuri. Mă simt vinovată pentru fiecare farfurie pe care nu o mai ofer. Blocul începe să forfotească de zvonuri:
— Ai auzit? Sorina nu mai vrea să ajute copilul Mirelei…
Simt priviri acuzatoare când urc scările.

Într-o seară, Maria vine la ușă cu ochii în lacrimi:
— Mama e tristă… Zice că nu mai sunteți prietene.
O iau în brațe și îi spun blând:
— Maria, te iubesc ca pe nepoata mea. Dar uneori oamenii mari trebuie să învețe să se ajute singuri.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama mea, care m-a crescut singură și nu a cerut niciodată nimic de la nimeni. Oare a fost mai bine așa? Sau poate eu am greșit că am pus limite prea târziu?

Timpul trece și relația dintre mine și Mirela devine rece. Ne salutăm scurt pe holuri. Maria mă privește cu tristețe când mă vede cu sacoșa de cumpărături.

Într-o zi primesc un bilet sub ușă: „Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi. Îmi pare rău dacă te-am împovărat.”

Rămân cu biletul în mână și lacrimile îmi curg pe obraji. Oare am făcut bine? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Unde se termină bunătatea și începe abuzul?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie să învețe să spună „nu” fără vinovăție. Dar cum faci asta fără să rănești pe cineva care deja suferă?