„De Șapte Luni, Dau Jumătate din Salariul Meu Părinților pentru Renovarea Casei: Sunt Epuizată”

Crescând ca unică fiică într-un mic oraș din România, eu, Raluca, am simțit mereu greutatea așteptărilor părinților mei pe umeri. Mama mea, Elena, era un pachet de nervi, îngrijorându-se constant de tot, de la notele mele la prietenii pe care îi aveam. Avea dificultăți în a-și controla emoțiile, iar anxietatea ei se revărsa adesea în viața noastră de zi cu zi. Tata, Ion, era opusul ei—calm, stăpân pe sine și adesea detașat. Acest contrast puternic dintre ei crea o atmosferă tensionată acasă.

De la o vârstă fragedă, părinții mei au încercat să controleze fiecare aspect al vieții mele. Ei îmi alegeau hainele, decideau cu cine puteam fi prietenă și chiar îmi dictau hobby-urile. Îmi amintesc că voiam să mă înscriu în echipa de fotbal în școala primară, dar mama a insistat să iau lecții de pian pentru că credea că mă va face mai „cultivată”. Tata nu s-a opus; rareori o făcea când venea vorba de deciziile mamei.

Pe măsură ce am crescut, presiunea doar s-a intensificat. În liceu, eram așteptată să excelez academic și să particip la activități extracurriculare pe care părinții mei le considerau potrivite. Viața mea socială era practic inexistentă pentru că îmi petreceam majoritatea timpului studiind sau practicând pianul. Puținii prieteni pe care îi aveam erau atent selectați de mama mea, care găsea mereu ceva de care să se îngrijoreze.

Când am absolvit liceul și am fost acceptată la o facultate bună, am crezut că lucrurile se vor schimba. Speram că mutarea departe îmi va oferi independența atât de necesară. Dar chiar și atunci, influența părinților mei era mare. Mă sunau zilnic, uneori de mai multe ori pe zi, pentru a verifica cum sunt și pentru a-mi oferi sfaturi nesolicitate. Anxietatea mamei părea să se agraveze cu distanța, iar indiferența tatălui meu doar complica lucrurile.

După facultate, am obținut un loc de muncă decent în marketing și m-am mutat înapoi acasă pentru a economisi bani. Atunci au început adevăratele probleme. Casa noastră era veche și avea nevoie disperată de renovări. Părinții mei au decis că era momentul perfect pentru a începe reparațiile și se așteptau să contribui financiar. La început, nu m-a deranjat să ajut. Dar pe măsură ce lunile treceau, cerințele lor deveneau tot mai nerezonabile.

De șapte luni dau jumătate din salariul meu părinților pentru renovarea casei. Nu este doar banii care mă epuizează; este presiunea constantă și lipsa de apreciere. Mama nu este niciodată mulțumită de progres, găsind mereu ceva nou de care să se îngrijoreze sau să critice. Tata rămâne distant, recunoscând rareori sacrificiile pe care le fac.

Sunt epuizată—fizic, emoțional și financiar. Nu mai am timp sau energie pentru mine însămi. Prietenii mei au început să se îndepărteze pentru că sunt mereu prea ocupată sau prea obosită pentru a ieși. Am fost nevoită chiar să-mi pun propriile vise pe hold pentru că nu-mi permit să le urmez acum.

Partea cea mai rea este că nu văd un sfârșit în această situație. Renovările par nesfârșite și așteptările părinților mei continuă să crească. Am încercat să vorbesc cu ei despre cum mă simt, dar întotdeauna se termină într-o ceartă. Mama mă acuză că sunt nerecunoscătoare, iar tata doar ridică din umeri ca și cum nu ar fi mare lucru.

Nu știu cât timp mai pot continua așa. Fiecare zi se simte ca o luptă și îmi pierd voința de a lupta. Am început să-i resentimentez pe părinții mei pentru că m-au pus în această poziție, dar mă simt și vinovată pentru că mă simt așa. La urma urmei, sunt familia mea și m-au crescut.

Dar la ce cost? Cât mai trebuie să sacrific până când vor realiza că nu sunt doar fiica lor—sunt o persoană cu propriile nevoi și vise? Deocamdată, tot ce pot face este să iau fiecare zi pe rând și să sper că într-o zi vor înțelege.