„Mama Soțului Meu Susține Că Îi Este Dor de Fiica Noastră, Dar Este Mereu Prea Ocupată Să O Îngrijească”

Ana tocmai împlinise trei ani când am observat tiparul. Soacra mea, Valentina, vorbea adesea cu nostalgie despre nepoata ei, spunând prietenilor, familiei și chiar străinilor cât de mult își dorește să petreacă timp cu Ana. Rețelele ei sociale erau pline de comentarii despre cât de mult îi lipsesc chicotelile și momentele tandre cu nepoata ei. Părea sincer, și ca părinte ocupat, am crezut că ar fi o aranjare perfectă ca Valentina să fie babysitter ocazional.

Într-o sâmbătă dimineață însorită, am sunat-o pe Valentina, sperând că ar putea să aibă grijă de Ana în timp ce eu și soțul meu, Andrei, participam la o ședință de consiliere de care aveam mare nevoie. Căsnicia noastră fusese tensionată și timpul neîntrerupt pentru a discuta era rar. „Oh, Irina,” a oftat Valentina la telefon, „aș vrea să pot, dar deja am planificat să particip la o întâlnire a clubului de carte astăzi. Știi cum e.”

Dezamăgită dar înțelegătoare, am lăsat-o să treacă. O săptămână mai târziu, a apărut o altă oportunitate. Andrei trebuia să lucreze târziu, iar eu aveam programare la medic. Am format numărul Valentinei, sunetul Anei jucându-se în fundal umplând camera. „Îmi pare foarte rău, draga mea,” a venit vocea Valentinei, cu un ton de regret, „dar tocmai am început un nou regim de dietă și exerciții. Antrenorul meu insistă să nu am distrageri în timpul sesiunilor noastre.”

Acest tipar a continuat, fiecare apel terminându-se cu o nouă scuză: o boală bruscă, un vizitator neașteptat, un angajament anterior pe care tocmai și-l amintea. A devenit o glumă între mine și Andrei, deși cu un strop de tristețe. Ana, care devenea tot mai conștientă, întreba adesea despre bunica ei și de ce nu venea niciodată în vizită.

Lunile au trecut și situația a ajuns la punctul de fierbere într-o seară rece de decembrie. Babysitter-ul nostru anulase în ultimul moment și, neavând pe altcineva la care să apelăm, am sunat-o pe Valentina. De data aceasta, scuza ei era și mai subțire decât înainte. „Oh, draga mea, pur și simplu nu pot în seara asta. Îmi organizez cămara și e un haos total. Știi cum e.”

Frustrată, am confruntat-o în cele din urmă. „Valentina, se pare că ai mereu o scuză. Spui că îți este dor de Ana, dar nu îți faci niciodată timp pentru ea. De ce?”

A fost o pauză pe linie, o tăcere grea care părea să se întindă la nesfârșit. În cele din urmă, Valentina a vorbit, vocea ei mai rece decât am auzit-o vreodată. „Irina, pur și simplu nu ai înțelege. Nu e vorba că nu vreau să o văd pe Ana. E doar… complicat.”

Conversația s-a terminat stânjenitor și relația dintre noi s-a răcit semnificativ. Ana a încetat să mai întrebe despre bunica ei și numele Valentinei era menționat din ce în ce mai rar în casă.

Ultima picătură a fost când a venit ziua de naștere a Anei. Am invitat-o pe Valentina, sperând să reparăm relația. A promis că va veni. Totuși, la jumătate de oră după începutul petrecerii, a sosit un mesaj text. „Nu pot ajunge. A apărut ceva important. Transmite-i Anei dragostea mea.”

Eu și Andrei ne-am privit unul pe altul, un amestec de resemnare și înțelegere trecând între noi. Era clar că legătura care ar fi trebuit să existe între Ana și bunica ei era superficială în cel mai bun caz.

Ana, tânără cum era, părea să simtă și ea schimbarea. A încetat să mai privească spre ușă, a încetat să mai întrebe când va veni bunica. Și pe măsură ce petrecerea continua, râsetele celorlalți membri ai familiei umplând camera, exista o mică acceptare nespusă că unele relații, oricât de mult ți-ai dori ele să existe, pur și simplu nu sunt menite să fie.