„Tatăl Plânge Pentru Că Nu Îl Las Să Îmi Controleze Viața: Acțiunile Lui Mă Rănesc”

Crescând într-un mic oraș din România, mereu am simțit că tatăl meu, Mihai, era mult mai implicat în viața mea decât orice alt părinte pe care îl cunoșteam. În timp ce unii dintre prietenii mei aveau părinți care îi lăsau să își facă propriile alegeri, tatăl meu părea să creadă că a-i păsa înseamnă să controleze fiecare aspect al vieții mele.

De când eram mică, tata îmi alegea jucăriile. Cumpăra pe cele pe care le considera educative sau benefice, ignorându-le pe cele pe care le doream eu cu adevărat. Când am început școala, el îmi alegea hainele, asigurându-se că sunt practice și durabile, dar niciodată nu ținea cont de ce îmi plăcea mie.

Pe măsură ce am crescut, lucrurile s-au înrăutățit. Tata decidea ce desene animate puteam să urmăresc, optând mereu pentru cele educative și interzicând orice considera el frivol. M-a înscris la activități extracurriculare pe care le credea utile pentru aplicațiile la facultate, cum ar fi clubul de șah și echipa de dezbateri, deși nu aveam niciun interes pentru ele.

Partea cea mai rea era când încerca să îmi aleagă prietenii. Invita copii la joacă fără să mă întrebe dacă îmi plăceau sau nu. Dacă îmi făceam un prieten pe cont propriu, îl analiza atent, găsind adesea motive pentru care nu erau o influență bună.

Îmi amintesc un incident deosebit de jenant din gimnaziu. În sfârșit îmi făcusem o prietenă pe cont propriu, o fată pe nume Ana. Aveam multe în comun și ne înțelegeam de minune. Într-o zi, tata a decis să vină la școală în timpul prânzului pentru a „verifica ce fac”. M-a văzut stând cu Ana și imediat a început să îi pună întrebări despre familia ei, notele ei și interesele ei. Ana a fost politicosă dar clar incomodă. După acea zi, a început să mă evite la școală.

Când l-am confruntat pe tata despre asta, mi-a spus că doar încerca să se asigure că mă înconjur cu persoanele potrivite. Dar tot ce a reușit să facă a fost să o îndepărteze pe Ana și să mă facă să mă simt și mai izolată.

Când am intrat la liceu, controlul s-a intensificat. Tata insista să mă ajute cu temele în fiecare seară, chiar și când nu aveam nevoie. Îmi revizuia eseurile și le rescria după standardele lui, schimbându-mi adesea vocea și ideile în proces. Când a venit timpul să aplic la facultate, el a completat aplicațiile pentru mine, alegând universități pe care le considera prestigioase în locul celor care mă interesau pe mine.

Am încercat să vorbesc cu el despre cum acțiunile lui mă afectau, dar mereu ignora subiectul, spunând că știe ce e mai bine pentru mine. Abia când am împlinit 18 ani și m-am mutat pentru facultate am simțit în sfârșit un sentiment de libertate. Dar chiar și atunci, tata mă suna zilnic, întrebând despre cursuri, prieteni și activități.

Într-o zi, în timpul unei convorbiri telefonice deosebit de aprinse, i-am spus că interferența lui constantă mă rănea mai mult decât mă ajuta. A izbucnit în lacrimi, spunând că doar încerca să mă protejeze și să se asigure că am o viață bună. Dar lacrimile lui nu au schimbat faptul că acțiunile lui mi-au cauzat ani de frustrare și resentimente.

Acum, ca adult, am o relație tensionată cu tata. Vorbim ocazional, dar mereu există o tensiune subterană. Am învățat să iau propriile decizii și să trăiesc viața după propriile mele reguli, dar cicatricile controlului lui autoritar sunt încă acolo.