Am văzut cu ochii mei cum cumnatul meu o trădează pe sora mea însărcinată – și acum toată familia mă acuză pe mine

— Nu pot să cred ce văd! am șoptit, ascunsă după un stâlp, în timp ce cumnatul meu, Radu, mergea ținând de mână o femeie blondă, cu o rochie roșie, pe care nu o mai văzusem niciodată. Era sâmbătă după-amiază, iar eu ieșisem să cumpăr fructe pentru sora mea, Irina, care era în luna a opta de sarcină și nu mai putea ieși din casă. Mă simțeam ca într-un coșmar din care nu puteam să mă trezesc. M-am ascuns instinctiv, cu inima bătându-mi nebunește, și am privit cum Radu îi șoptea ceva la ureche femeii, apoi a sărutat-o pe obraz. Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

Am stat acolo, paralizată, minute bune, încercând să-mi adun gândurile. Ce să fac? Să-i spun Irinei? Să-l confrunt pe Radu? Sau să mă prefac că nu am văzut nimic? M-am gândit la burtica Irinei, la cât de mult își dorea copilul acesta, la cât de mult îl iubea pe Radu. Dacă i-aș fi spus, i-aș fi distrus lumea. Dacă aș fi tăcut, aș fi trăit cu povara acestui secret. Am ales să tac, convinsă că fac ceea ce trebuie pentru sora mea.

În zilele care au urmat, am încercat să mă comport normal. Mergeam la Irina aproape zilnic, îi aduceam ce avea nevoie, îi povesteam lucruri banale, dar în interiorul meu era un haos. Radu era la fel de atent cu ea ca întotdeauna, îi aducea flori, îi făcea ceai, îi mângâia burtica și îi spunea cât de mult o iubește. Mă uitam la el și simțeam cum mă sufocă furia. Cum putea să fie atât de duplicitar?

Într-o seară, Irina m-a prins privind fix în gol, cu ochii în lacrimi. — Ce ai, Maria? Ce se întâmplă cu tine? Nu ești tu în ultima vreme. Am dat din cap, încercând să zâmbesc. — Nimic, doar sunt obosită, am mințit. Dar Irina m-a privit lung, cu ochii ei mari, plini de grijă. — Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui. Știi că suntem surori, nu? Am simțit un nod în gât, dar nu am avut curajul să-i spun adevărul. Nu acum, nu când era atât de vulnerabilă.

Timpul a trecut, iar Irina a născut o fetiță minunată, pe care au numit-o Ana. Toată familia era în extaz, iar eu încercam să mă bucur pentru ei, deși în sufletul meu era o rană deschisă. Radu părea tatăl perfect, iar Irina radia de fericire. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem, dacă nu cumva totul fusese doar o neînțelegere. Poate femeia aceea era doar o prietenă, poate nu fusese nimic între ei. Mă agățam de orice speranță, doar ca să nu mă simt vinovată pentru tăcerea mea.

Dar adevărul nu rămâne niciodată ascuns. La două luni după nașterea Anei, Irina a găsit, din întâmplare, un mesaj pe telefonul lui Radu. Era de la aceeași femeie, cu care se întâlnise în acea sâmbătă fatidică. Mesajul era clar: „Mi-e dor de tine. Când ne mai vedem?” Irina a încremenit. A venit la mine, cu ochii roșii de plâns, și m-a întrebat direct:

— Maria, tu știai ceva? Ai văzut ceva? Spune-mi adevărul!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu puteam să-i mai ascund nimic. Am început să plâng și i-am povestit totul, de la început până la sfârșit. Irina a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat. — De ce nu mi-ai spus? De ce m-ai lăsat să trăiesc în minciună?

— Am vrut să te protejez, i-am răspuns printre suspine. Nu voiam să-ți fac rău, mai ales când erai însărcinată. Am crezut că e mai bine să nu știi.

Irina s-a retras, s-a închis în ea. Nu mai vorbea cu mine, nu mai răspundea la mesaje. Mama, când a aflat, m-a certat aspru: — Cum ai putut să taci? Ești sora ei! Trebuia să-i spui adevărul, oricât de dureros ar fi fost! Tata nu mi-a mai vorbit săptămâni întregi. Toți mă priveau ca pe o trădătoare, ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot ce s-a întâmplat.

Radu a încercat să se justifice, să spună că a fost doar o greșeală, că nu a însemnat nimic. Dar Irina nu l-a mai putut ierta. S-au despărțit, iar eu am rămas singură, cu vina mea, cu privirile acuzatoare ale familiei și cu sufletul sfâșiat. Mă întrebam în fiecare zi dacă am făcut bine sau rău. Dacă aș fi spus adevărul de la început, poate Irina ar fi suferit mai puțin. Poate familia nu s-ar fi destrămat. Sau poate totul s-ar fi întâmplat la fel, dar eu nu aș mai fi purtat această povară.

Într-o seară, după ce am plâns ore întregi, am sunat-o pe Irina. — Iartă-mă, te rog. Am vrut doar să te protejez. Nu am știut ce să fac. Irina a tăcut o vreme, apoi mi-a spus cu voce stinsă: — Știu că ai vrut să-mi faci bine, Maria. Dar uneori, adevărul doare mai puțin decât minciuna. Am închis telefonul și am rămas cu gândurile mele, cu regretele mele.

Acum, când mă uit în urmă, nu știu dacă am făcut ceea ce trebuia. Poate că nu există răspunsuri corecte în astfel de situații. Poate că fiecare dintre noi ar fi procedat altfel. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi spus adevărul, riscând să distrugeți totul, sau ați fi tăcut, sperând că protejați pe cineva drag?