Când am ajuns acasă, un străin dormea în patul meu: Povestea unei familii din București

— Cine ești tu și ce cauți în patul meu?!

Vocea mi-a tremurat, dar nu de frică, ci de oboseală și furie. Era ora șase dimineața, iar după douăsprezece ore printre pacienți, sânge și urlete la Urgențe, tot ce-mi doream era să mă prăbușesc în patul meu. Dar acolo, sub plapuma mea cu dungi albastre, dormea un bărbat necunoscut, cu fața întoarsă spre perete. Mirosul de alcool și tutun plutea în aer ca o insultă.

— Radu! am urlat cât am putut.

Din camera de lângă bucătărie a ieșit fratele meu mai mic, cu ochii umflați și părul ciufulit. Pijamaua lui veche cu Superman era ridicolă pe corpul lui de douăzeci și trei de ani.

— Liniștește-te, Sorina, e doar un prieten… a murmurât el.

— Un prieten? În patul meu?!

Radu a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. M-am simțit trădată și invizibilă. Nu era prima dată când făcea asta. De când mama a murit și tata s-a retras în lumea lui tăcută, eu am devenit „adultul responsabil”. Radu? El a rămas copilul veșnic răsfățat, care se ascunde după scuze și promisiuni goale.

Am tras adânc aer în piept și am încercat să nu plâng. Nu acum. Nu în fața lui.

— Scoate-l afară. Acum.

Radu a intrat în cameră, l-a zgâlțâit pe tipul adormit — un băiat slab, cu tatuaje pe brațe și ochi tulburi — și l-a condus spre ușă. Am auzit șoapte, chicoteli stinse și apoi liniștea grea a dimineții.

M-am prăbușit pe canapea și mi-am îngropat fața în palme. Mă simțeam ca o străină în propria casă. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care repară totul? De ce Radu nu poate să crească odată?

Telefonul mi-a vibrat. Era tata: „Ai ajuns acasă? Să nu uiți să-i dai pastilele lui Radu.”

Am izbucnit în râs amar. Tata nu știa nimic despre haosul din apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. El trăia la țară, la marginea Bucureștiului, într-o liniște pe care eu nu mi-o puteam permite.

În acea zi am dormit două ore, apoi am plecat la spital. În drum spre metrou, Radu m-a sunat:

— Sorina… îmi pare rău. Nu știu ce-i cu mine. Nu pot să dorm singur…

Vocea lui era atât de fragilă încât m-a durut. Dar nu mai aveam resurse să-l consolez.

— Radu, trebuie să te oprești. Nu mai pot. Nu mai pot să fiu mama ta.

A tăcut. Apoi a închis.

Seara, când m-am întors acasă, l-am găsit pe Radu stând la masa din bucătărie cu o sticlă de bere goală și ochii roșii de plâns.

— Sorina… te rog… nu mă lăsa singur.

M-am așezat lângă el. Am vrut să-l iau în brațe, dar ceva din mine s-a rupt.

— Radu, ai nevoie de ajutor. Nu de mine. De un terapeut. De cineva care să te asculte fără să te judece sau să te salveze mereu.

A izbucnit:

— Tu crezi că mie îmi place să fiu așa? Crezi că nu mă urăsc pentru tot ce-ți fac?

L-am privit lung. Îl iubeam, dar eram epuizată. Îmi doream o viață normală: să vin acasă fără teamă, să pot dormi în patul meu fără surprize.

În zilele următoare am început să caut centre de consiliere pentru dependență și anxietate. I-am lăsat broșuri pe masă, i-am trimis mesaje cu numere de telefon. Radu le ignora sau le arunca la gunoi.

Tata a venit într-o duminică să ne vadă. A stat la masă cu noi, privind când la mine, când la Radu.

— Sorina, poate exagerezi… E doar o fază… băieții trec prin asta…

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Tata, nu e o fază! E o problemă reală! Eu nu mai pot!

Radu s-a ridicat brusc și a trântit ușa camerei lui. Tata a oftat și s-a uitat la mine ca și cum eu aș fi fost problema.

În acea noapte am plâns până am adormit. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă că vreau liniște pentru mine. Dacă nu cumva ar trebui să mai rabd puțin — poate Radu chiar se va schimba.

Dar zilele au trecut la fel: prieteni necunoscuți prin casă, bani dispăruți din portofel, minciuni mici și mari.

Într-o seară m-am uitat lung în oglindă: cearcăne adânci, ochi goi, piele palidă. Cine eram eu? Unde dispăruse fata care visa să devină medic ca să salveze vieți? Acum abia mă puteam salva pe mine însămi.

Am decis: i-am spus lui Radu că trebuie să plece. Să stea la tata sau la un prieten până își găsește ajutorul de care are nevoie.

A plâns, m-a implorat, mi-a spus că sunt tot ce are pe lume. Dar pentru prima dată am rămas fermă.

Când a ieșit pe ușă cu rucsacul în spate, am simțit o durere sfâșietoare — dar și o ușurare imensă.

Acum stau singură în apartament și încă mă trezesc noaptea speriată că voi găsi un străin în patul meu sau că Radu va suna disperat la ușă. Dar știu că am făcut ce trebuia — pentru el și pentru mine.

Oare cât putem duce pentru cei dragi înainte să ne pierdem pe noi înșine? Și cine are grijă de cei care au grijă de toți ceilalți?