Când am devenit oaspete în propria mea familie: Povestea unei mame pe nume Maria

— Mama, nu mai poți sta singură la țară. E prea greu pentru tine. Hai la noi, o să fie bine, o să fim împreună, îți promit!
Vocea Ioanei răsuna în mintea mea de fiecare dată când mă uitam pe fereastra mică a camerei pe care mi-o pregătise. Era camera copiilor când erau mici, acum transformată într-un fel de depozit cu un pat vechi și o noptieră. M-am mutat la București cu inima strânsă, lăsând în urmă casa mea din satul unde am trăit toată viața. Am crezut-o pe Ioana. Am vrut să cred că va fi bine.

În prima seară, la cină, am încercat să mă simt parte din familie. Am adus plăcinta cu mere făcută după rețeta mea veche, dar Andrei, ginerele meu, a spus doar: — Mulțumim, mamaie. Ioana era ocupată cu telefonul, iar nepoții mei, Vlad și Daria, nici nu s-au uitat la mine. Am zâmbit strâmb și am tăcut. M-am simțit ca o umbră la propria masă.

Zilele au început să semene între ele. Dimineața mă trezeam devreme, din obișnuință. Încercam să ajut: spălam vasele, făceam ordine prin casă, dar Ioana îmi spunea mereu: — Lasă, mamă, nu trebuie să faci nimic. Odihnește-te! Dar ce să fac toată ziua? Să mă uit pe geam cum trece viața pe lângă mine?

Într-o zi, am auzit-o pe Ioana vorbind cu Andrei în bucătărie:
— Nu știu ce să mai fac cu mama. Parcă nu se adaptează deloc. E mereu tristă și tăcută.
— Las-o, o să se obișnuiască. Sau poate ar trebui să mergem cu ea la un psiholog, să nu facă vreo depresie…

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. Nu voiam să fiu o problemă. Nu voiam să fiu miluită sau tratată ca un copil neajutorat. Eu am crescut-o pe Ioana singură după ce tatăl ei a murit. Am muncit pe brânci ca să aibă tot ce-i trebuie. Acum eram doar „mama care nu se adaptează”.

Într-o duminică, am încercat să gătesc sarmale, sperând să aduc puțină bucurie în casă. Daria a venit în bucătărie și a spus:
— Bunico, nu-mi place mirosul ăsta! Nu poți face paste?
Ioana a râs:
— Las-o, Daria, bunica vrea să ne răsfețe.
Dar am simțit ironia în vocea ei. Sarmalele au rămas aproape neatins.

Seara, când am ieșit pe balcon să iau aer, l-am auzit pe Vlad vorbind cu prietenii lui la telefon:
— Da, stau cu bunica acum… E cam plictisitor, dar ce să fac?
M-am simțit ca un obiect mutat dintr-un loc în altul, fără rost.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Ioana:
— Mamă, simt că nu mai am loc aici. Parcă nu mai sunt de folos nimănui.
Ea s-a uitat la mine mirată:
— Cum poți spune asta? Ți-am oferit tot ce ai nevoie! Ai camera ta, mâncare, liniște…
— Dar nu am sufletul tău, Ioana. Nu mai vorbim ca înainte. Nu mai râdem împreună. Parcă suntem străine.
A oftat și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni. Am început să mă sting încet. Mă uitam la pozele vechi din sat și mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare cu Ioana. Poate am uitat să-mi văd viața mea și am trăit doar pentru ea. Acum nu mai știam cine sunt fără rolul de mamă.

Într-o seară ploioasă, am primit un telefon de la vecina mea din sat:
— Maria, casa ta e bine. Am udat florile din curte. Toată lumea te întreabă de ce nu te mai întorci.
Am simțit un gol în stomac. Acolo era viața mea adevărată? Sau aici trebuia să-mi găsesc locul?

Într-o zi, Daria a venit la mine în cameră:
— Bunico, tu ești tristă mereu? De ce nu râzi niciodată?
Am zâmbit amar:
— Poate pentru că nu mai știu cum e să fii fericit când nu te mai simți acasă nicăieri.

Ioana a venit seara la mine:
— Mamă, dacă vrei să te întorci la țară… putem aranja ceva. Nu vreau să te simți prizonieră aici.
Am privit-o lung:
— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Dar nici nu vreau să mor de dorul casei mele.

Am decis să plec. Cu inima frântă, dar cu speranța că poate acolo voi regăsi ceva din cine am fost odată. Ioana m-a condus la gară fără prea multe cuvinte. Ne-am îmbrățișat scurt.

Acum scriu aceste rânduri din casa mea mică de la țară. E liniște și uneori doare tăcerea. Dar măcar aici știu cine sunt. Mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame când copiii ei nu mai au nevoie de ea? Oare există un loc pentru noi, mamele bătrâne, între trecut și prezent? Voi ce credeți?