Când dragostea întârzie: Inima mea la răscrucea dintre fericire și îndoială

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Ai 57 de ani, nu 17! Ce-ți trece prin cap?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei proaspete și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea neregulat, ca un ceas vechi care nu mai știe să măsoare timpul. O priveam pe fiica mea, cu ochii ei verzi, aprinși de furie și teamă, și nu găseam cuvintele potrivite.
— Ioana, nu ești tu cea care mi-a spus mereu să nu renunț la fericire? Să nu mă las doborâtă de singurătate?
— Da, dar nu așa! Nu cu un bărbat pe care abia îl cunoști! Ce știi tu despre el? Ce vrea de la tine?
Am simțit cum mă strânge stomacul. Avea dreptate? Sau era doar frica ei, aceeași frică pe care o simțisem și eu când l-am cunoscut pe Victor?
Totul a început într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când am intrat în librăria din colț ca să scap de ploaie. Victor era acolo, răsfoind un volum de poezii de Nichita Stănescu. M-a privit peste ochelari și mi-a zâmbit. Un zâmbet cald, sincer, cum nu mai primisem de ani buni. Am schimbat câteva cuvinte despre poezie, apoi despre viață, despre singurătate și despre speranță. M-a invitat la o cafea și am acceptat fără să mă gândesc prea mult.
A urmat o perioadă în care am simțit că trăiesc din nou. Plimbări prin Herăstrău, seri lungi cu vin roșu și discuții despre tot ce nu avusesem curaj să spun nimănui. Victor era atent, blând, știa să asculte. Pentru prima dată după moartea soțului meu, am simțit că pot să respir fără greutate.
Dar fericirea mea a venit la pachet cu suspiciunea Ioanei. La început a fost doar o sprânceană ridicată, apoi întrebări tot mai insistente: „De ce nu are familie? De ce nu vorbește niciodată despre trecutul lui? De ce pare mereu atât de… perfect?”
Am încercat să-i explic că oamenii se pot schimba, că trecutul nu definește mereu prezentul. Dar Ioana nu s-a lăsat convinsă. A început să-l urmărească pe Victor pe rețelele sociale, să caute informații despre el la prieteni comuni. A găsit câteva poze vechi cu el și o femeie necunoscută. Atunci a venit furtuna:
— Mamă, ascultă-mă bine! Omul ăsta ascunde ceva! Nu vreau să te văd suferind din nou!
— Ioana, nu poți controla totul! Știu că vrei să mă protejezi, dar am dreptul să fiu fericită!
— Fericită? Sau păcălită?
Cuvintele ei au tăiat adânc. Am început să mă îndoiesc de fiecare gest al lui Victor. De fiecare dată când întârzia la întâlnire sau primea un telefon misterios, inima mea se strângea. L-am întrebat într-o seară:
— Victor, tu chiar mă iubești? Sau e ceva ce ar trebui să știu despre tine?
M-a privit lung, cu ochii lui albaștri obosiți:
— Elena, dacă ai vreo îndoială, spune-mi acum. Nu vreau să-ți fac rău. Dar nici nu pot trăi sub lupa suspiciunii tale sau a fiicei tale.
Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama că între dragostea pentru Victor și dragostea pentru Ioana era un război pe care nu-l puteam câștiga fără să pierd ceva esențial din mine însămi.

Zilele au trecut greu. Ioana a refuzat să mai vină acasă cât timp Victor era prezent. Prietenele mele m-au sfătuit să fiu atentă: „La vârsta noastră, Elena, bărbații pot fi interesați doar de pensie sau apartament.” M-am simțit judecată și izolată. La serviciu, colegele mă priveau cu un amestec de invidie și neîncredere: „Ce noroc pe capul tău! Dar sigur e serios?”

Într-o seară friguroasă de decembrie, Victor m-a cerut în căsătorie. Era atât de emoționat încât i-au tremurat mâinile când mi-a pus inelul pe deget.
— Elena, vreau să-ți fiu alături până la capătul vieții. Vrei?
Am spus „da” printre lacrimi, dar în sufletul meu era un ghem de teamă și vinovăție.

Când i-am spus Ioanei vestea, a izbucnit:
— Dacă faci asta, eu nu vin la nuntă! Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot accepta minciuna asta!
Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Mamă, tu chiar crezi că dragostea la vârsta asta e reală? Sau doar te agăți de cineva ca să nu fii singură?

Am rămas singură în bucătărie mult după ce a plecat. Am privit poza cu mine și soțul meu din tinerețe și am simțit cum trecutul mă apasă ca o povară grea.

În zilele următoare am început să-l privesc pe Victor cu alți ochi. I-am cerut să-mi povestească totul despre femeia din pozele vechi.
— A fost soția mea. A murit acum zece ani într-un accident de mașină. De atunci n-am mai putut iubi pe nimeni… până la tine.

M-a durut sinceritatea lui și m-a eliberat în același timp. Dar rana dintre mine și Ioana rămânea deschisă.

Cu două zile înainte de nuntă, Ioana a venit acasă plângând:
— Mamă… mi-e frică să nu te pierd. Mi-e frică să nu suferi iar…
Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Nunta a fost mică, cu câțiva prieteni apropiați și rude care au venit mai mult din curiozitate decât din bucurie sinceră. Ioana a stat retrasă într-un colț, dar la final m-a îmbrățișat strâns:
— Dacă tu ești fericită… poate că trebuie să învăț și eu să am încredere.

Acum stau la fereastră cu Victor lângă mine și mă întreb: Oare avem dreptul la fericire indiferent de vârstă? Sau trebuie mereu să ne justificăm alegerile în fața celor dragi?

Poate că răspunsurile vin doar atunci când avem curajul să iubim din nou… Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?