Când Egalitatea Intră în Bucătărie: Povestea Mea cu Raluca și Familia Noastră

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu singura care strânge după toți!
Vocea Ralucăi răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, printre farfurii nespălate și priviri aruncate pe sub sprâncene. Vlad, fiul meu, stătea cu capul plecat, jucându-se cu o lingură pe masă. Eu, Maria, mă simțeam prinsă la mijloc între lumea în care am crescut și lumea pe care o aducea nora mea.

— Raluca, nu te supăra, dar așa am fost crescuți. Femeia are grijă de casă, bărbatul aduce banii. Așa făcea și mama mea, și bunica mea… am încercat eu să explic, dar vocea mi s-a stins când am văzut lacrimile din ochii ei.

— Și eu muncesc! Și eu vin obosită acasă! De ce trebuie să fie totul pe umerii mei? Vlad, tu ce zici?

Vlad a ridicat privirea spre mine, apoi spre ea. Am simțit cum se rupe ceva între noi. Era prima dată când vedeam atât de clar că nu mai suntem o familie ca pe vremuri. Raluca nu era ca mine. Nu era ca noi. Și totuși, era parte din familia noastră.

Mi-am amintit de prima dată când Vlad mi-a spus că vrea să se căsătorească cu ea. O fată deșteaptă, cu facultate, cu idei moderne. Am zâmbit atunci, dar în sufletul meu mă temeam că nu va ști să țină o casă. Când au venit să locuiască la noi până își găsesc apartament, am crezut că va fi ușor. Dar fiecare zi aducea alt conflict: cine spală vasele, cine face cumpărăturile, cine duce gunoiul.

Într-o duminică dimineață, când toți stăteam la masă și mâncam cozonac făcut de mine, Raluca a spus:

— Maria, vreau să vă mulțumesc pentru tot ce faceți, dar aș vrea să încercăm altceva. Să facem un program. Fiecare să aibă sarcinile lui în casă. Să nu mai fie totul pe cineva anume.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era ca și cum mi-ar fi spus că nu sunt destul de bună. Dar Vlad a zâmbit larg:

— Mi se pare corect. Eu pot duce gunoiul și pot spăla vasele după cină.

M-am uitat la el ca la un străin. Băiatul meu, crescut să fie bărbat adevărat, voia să spele vasele? Am simțit rușine și furie. Ce vor zice vecinele dacă află?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru vechile noastre obiceiuri. La început m-am opus. Am făcut glume amare:

— Uite-l pe Vlad al meu! Bărbat la cratiță!

Dar Raluca nu s-a lăsat intimidată. A venit într-o zi la mine în bucătărie și mi-a spus:

— Maria, știu că vă e greu să acceptați schimbarea. Dar eu nu vreau să ajung ca mama mea: obosită, frustrată, fără timp pentru ea însăși. Vreau să fim parteneri egali.

Am văzut atunci în ochii ei nu răzvrătire, ci speranță. Am început să mă gândesc la viața mea cu soțul meu, Ion. El venea acasă și se așeza la televizor; eu alergam între bucătărie și copii până noaptea târziu. Câteodată plângeam în baie de oboseală. Dar nu spuneam nimic nimănui.

Într-o seară l-am întrebat pe Vlad:

— Tu chiar vrei să faci treburile astea? Nu te simți… mai puțin bărbat?

El a râs:

— Mamă, nu cred că m-a făcut bărbat faptul că tu ai spălat mereu vasele pentru mine.

M-a durut răspunsul lui, dar m-a pus pe gânduri. Poate că am greșit undeva. Poate că dragostea nu înseamnă sacrificiu tăcut și oboseală ascunsă.

Au trecut luni de zile până când am început să accept noul program al casei noastre. La început mă trezeam devreme și făceam totul înainte să apuce ceilalți. Dar într-o zi m-am îmbolnăvit și n-am putut ieși din pat. Vlad și Raluca au făcut totul: au gătit, au curățat, au avut grijă de mine.

Când m-am făcut bine, Raluca a venit la mine cu o cană de ceai:

— Maria, sunteți mama lui Vlad și sunteți importantă pentru noi. Vrem să vă fie bine aici cu noi.

Am plâns atunci în brațele ei. Am plâns pentru toate femeile care au tăcut și au dus greul fără să ceară ajutor.

Acum avem un tabel pe frigider: fiecare are sarcinile lui. Vlad gătește uneori mai bine ca mine! Raluca are timp să citească sau să iasă cu prietenele ei. Eu am început să merg la plimbare în parc cu vecina mea, Elena.

Vecinele încă mai șușotesc:

— Ai auzit? La Maria acasă spală bărbatul vasele!

Dar nu mă mai doare. Am învățat că familia nu e despre cine face mai mult sau mai puțin, ci despre cum ne susținem unii pe alții.

Uneori mă întreb: oare câte familii ar fi mai fericite dacă ar avea curajul să schimbe ceva? Oare câte femei ar zâmbi mai des dacă ar împărți povara?

Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta… Ce credeți voi?