Când fiica mea, Ana, a ales să se mărite cu săracul Radu, am simțit că lumea mea se prăbușește

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! Ai de gând să-ți arunci viața la gunoi pentru un băiat care n-are nici măcar o garsonieră?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Ana stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept, ochii umezi și încăpățânați.
— Mamă, nu e vorba despre bani! Radu mă iubește. Și eu îl iubesc. Nu pot să trăiesc fără el.
Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaun, cu palmele transpirate lipite de masă. Toată viața am muncit ca să-i ofer Anei tot ce n-am avut eu: haine bune, meditații, excursii. Am visat să o văd mireasă la brațul unui bărbat respectabil, poate avocat sau medic, nu un băiat crescut la bloc, cu părinți divorțați și un salariu de nimic la supermarket.

— Ana, gândește-te! Viața nu e ca în filme. Dragostea nu plătește facturile! Ce-o să faci când o să vină iarna și n-o să aveți bani de căldură? O să vii plângând la mine?

A oftat adânc și a privit pe geam, unde ploaia bătea în rafale.
— Mamă, nu vreau să trăiesc viața pe care ai ales-o tu pentru mine. Vreau să fiu fericită, chiar dacă asta înseamnă să fie greu.

M-am ridicat brusc și am început să strâng vasele cu gesturi repezite. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „Fata trebuie să se mărite bine, altfel toată viața o să tragă.” Oare greșisem atât de tare încât Ana voia altceva cu orice preț?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Zile întregi am încercat să o conving. I-am adus aminte de toate sacrificiile mele, de cum tatăl ei ne-a lăsat când era mică și am tras singură pentru ea. I-am arătat exemple din familie: verișoara Irina s-a măritat cu un inginer și acum are casă mare și mașină nouă. Dar Ana nu ceda.

Într-o duminică, l-a adus pe Radu la noi acasă. Am deschis ușa și l-am privit cu răceală: blugi uzați, pantofi vechi, dar ochii lui erau calzi și sinceri.

— Bună ziua, doamnă Maria. Știu că nu mă vedeți cu ochi buni, dar vă promit că o voi face fericită pe Ana.

Am zâmbit forțat și l-am invitat la masă. În timpul prânzului, tata — bunicul Anei — a început să-l întrebe:

— Și ce planuri ai tu pentru viitor? Cum ai de gând să întreții o familie?

Radu a răspuns calm:

— Muncesc din greu și vreau să avansez la serviciu. Poate nu am mult acum, dar sunt dispus să fac orice pentru Ana.

După ce au plecat, tata mi-a spus:

— Fata ta e încăpățânată ca tine. Dacă-l iubește pe băiatul ăsta, n-ai ce-i face.

Dar eu nu puteam accepta. Am început să-i vorbesc urât Anei, să-i spun că mă dezamăgește, că nu mai e fata mea dacă se mărită cu el. Într-o zi a plecat de acasă plângând și nu s-a mai întors decât după două săptămâni.

În acele zile am simțit ce înseamnă singurătatea adevărată. Casa era goală fără râsul ei, fără pașii ei grăbiți dimineața. M-am uitat la pozele din copilărie: Ana la serbare, Ana cu ghiozdanul în spate, Ana cu primul buchet de flori de la balul bobocilor. Unde greșisem?

Când s-a întors, era schimbată. Mai slabă, dar hotărâtă.

— Mamă, mă mărit cu Radu. Vreau să fii lângă mine sau… dacă nu poți, o să mă descurc fără tine.

Am plâns toată noaptea. În ziua nunții lor am stat în ultima bancă din biserică, cu ochii roșii și inima frântă. Dar când am văzut cum o privea Radu pe Ana — cu atâta dragoste și grijă — am simțit pentru prima dată o urmă de îndoială în convingerile mele.

Au trecut luni grele pentru ei: chirie scumpă într-o garsonieră mică, joburi prost plătite, certuri din cauza banilor. Dar Ana nu s-a plâns niciodată. Când venea la mine acasă aducea mereu zâmbetul pe buze și îmi povestea cât de mult muncesc amândoi ca să-și facă un rost.

Într-o zi m-a sunat plângând:

— Mamă… Radu a avut un accident la muncă. E la spital.

Am alergat la spital cu inima cât un purice. L-am găsit pe Radu întins pe pat, palid dar zâmbind slab către Ana.

— O să fie bine… — mi-a spus ea printre lacrimi — Avem nevoie doar unul de altul.

Atunci am înțeles cât de mult îl iubea și cât de puternică devenise fiica mea. Am început să-i ajut cum am putut: le-am dat bani pentru tratament, i-am găzduit câteva luni până s-a pus Radu pe picioare.

Anii au trecut și viața lor s-a schimbat încet-încet: Radu a avansat la serviciu, au reușit să-și cumpere un apartament mic prin credit și au avut o fetiță minunată — Ilinca.

Astăzi stau la masa din bucătărie și privesc cum Ana și Radu râd împreună cu Ilinca în brațe. Mă gândesc cât de aproape am fost să-mi pierd fiica din cauza prejudecăților mele.

Oare câți dintre noi ne lăsăm orbiți de dorința de „a se mărita bine” și uităm că fericirea nu se cumpără? Dacă aș putea da timpul înapoi… oare aș avea curajul să-mi ascult inima și nu orgoliul?