Când musafirii nu mai pleacă: O poveste de Paște care mi-a schimbat viața

— Nu cred că mai rezist încă o zi, am șoptit, privind spre geamul aburit al bucătăriei. Era a treia dimineață de când casa noastră, altfel liniștită, fusese invadată de rudele soțului meu, venite „doar pentru câteva zile” înainte de Paște. Mă uitam la ceas: 6:30. Deja se auzeau pași grei pe hol, râsete și zgomotul ușilor trântite.

— Alicja, ai văzut unde e cafeaua? a strigat tanti Mariana din sufragerie, fără să-i pese că abia mă trezisem. Am inspirat adânc și am încercat să-mi ascund iritarea.

— E în dulapul de sus, lângă ceaiuri, am răspuns, forțându-mă să par calmă.

Soțul meu, Radu, era deja la baie, încercând să evite haosul. Mama lui, doamna Viorica, se mișca agitată prin bucătărie, dând indicații tuturor. Copiii verișorilor alergau prin casă cu pantofii plini de noroi, lăsând urme pe covorul pe care îl spălasem cu o zi înainte.

— Nu-i nimic, lasă-i să se joace! a spus Viorica zâmbind larg, de parcă nu vedea mizeria.

În fiecare seară, după ce toți adormeau, mă strecuram în baie și plângeam în liniște. Simțeam că nu mai am aer. Casa mea nu mai era a mea. Nu mai aveam niciun colț doar pentru mine. Radu încerca să mă liniștească:

— Hai, dragă, e doar pentru câteva zile. Sunt rudele mele, nu putem să le dăm afară.

— Dar nu vezi că nu respectă nimic? Nu întreabă dacă pot folosi ceva, nu ajută la curățenie… Eu nu mai pot! i-am spus într-o seară, cu vocea tremurândă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mariana cotrobăind prin dulapul meu cu haine.

— Caut o bluză mai groasă pentru Sorina. Sper că nu te superi! a spus ea zâmbind larg.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit invizibilă în propria casă. Am încercat să vorbesc cu Viorica:

— Aș vrea să avem puțină intimitate… poate ar fi bine ca fiecare să stea la hotel sau la altcineva din familie.

— Vai de mine, cum poți spune așa ceva? Familia trebuie să stea împreună! Ce fel de noră ești tu? m-a întrebat ea cu reproș.

M-am simțit vinovată și rușinată. Poate chiar eu eram problema? Poate nu știam să fiu ospitalieră? Dar când am văzut cum copiii verișorilor au rupt jucăriile fiului meu și nimeni nu a zis nimic, am simțit că explodez.

În Joia Mare, după o altă zi plină de certuri mărunte și priviri tăioase, am cedat. Am intrat în camera noastră și am izbucnit:

— Radu, eu nu mai pot! Ori pleacă ei, ori plec eu!

El s-a uitat la mine speriat:

— Nu poți fi serioasă…

— Ba da! Nu mai suport lipsa de respect! Nu e normal ca eu să nu mai pot dormi noaptea de gălăgie sau să-mi fie invadată intimitatea!

A urmat o ceartă lungă. Radu era prins între mine și familia lui. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilul nostru și la ce model îi oferim: o mamă care tace și înghite tot sau una care își apără drepturile?

Vineri dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curajul vreodată: am strâns bagajele mele și ale copilului și am plecat la mama mea. Fără scandal, fără reproșuri. Doar cu inima frântă.

Radu m-a sunat după câteva ore:

— Ce faci? Unde ești?

— La mama. Am nevoie de liniște. Când casa va fi iar a noastră, mă întorc.

Au trecut două zile până când musafirii au plecat. Radu a venit la mine cu ochii roșii:

— Îmi pare rău… N-am știut cât de greu îți este. Dar mama zice că ai exagerat.

— Poate am exagerat… Dar dacă nu punem limite acum, când? Dacă nu ne apărăm spațiul nostru, ce ne rămâne?

De Paște ne-am întors acasă. A fost liniște. Doar noi trei. Am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou.

Acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină ospitalitatea și începe dreptul la propria viață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?