Când soacra a devenit a treia roată la căruță: Povestea unei familii din București

— Irina, să nu te superi, dar mama o să stea cu noi o perioadă, a spus Radu într-o seară ploioasă de martie, în timp ce deschidea ușa apartamentului nostru din Drumul Taberei. Nici nu apucasem să răspund, că deja Maricica, soacra mea, își trăgea valiza pe holul îngust, cu privirea aceea evaluativă pe care o știam prea bine.

— Bună seara, Irina. Sper că nu deranjez prea mult, a spus ea, dar tonul ei sugera că nu-i păsa dacă deranja sau nu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram însărcinată în luna a șaptea și visam la liniște, la seri în care să stau cu Radu pe canapea, să ne uităm la filme proaste și să ne imaginăm cum va fi viața cu bebelușul nostru. Dar acum, totul părea să se prăbușească peste mine.

În primele zile am încercat să fiu politicoasă. Maricica se instala peste tot: în bucătărie, unde schimba locul lucrurilor fără să mă întrebe; în sufragerie, unde televizorul mergea toată ziua pe telenovele; chiar și în dormitorul nostru, unde intra fără să bată la ușă sub pretextul că „trebuie să aerisească”.

— Irina, nu-i bine să mănânci atâta pâine albă când ești gravidă! Și nici cafeaua aia nu-ți face bine! — îmi spunea zilnic, de parcă nu aveam deja destule griji.

Radu încerca să facă pe mediatorul:

— Hai, mamă, las-o pe Irina în pace. Știe ea ce face.

Dar vocea lui era slabă și lipsită de convingere. Îl vedeam cum se ferește de conflict, cum preferă să plece mai devreme la serviciu sau să se ascundă după telefon.

Într-o seară, după ce Maricica a criticat pentru a zecea oară modul în care spăl vasele („Nu vezi că rămâne detergent pe ele? O să-i faci rău copilului!”), am izbucnit:

— Maricico, te rog frumos! E casa mea! Poate vrei tu să faci totul aici?

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Vai de mine, Irina! Eu doar încerc să ajut! Dacă nu mă vrei aici, spune!

Radu a tăcut. Eu am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată pentru că am ridicat vocea, dar și furioasă că nimeni nu mă apăra.

Zilele au trecut greu. Maricica a început să invite vecinele la cafea fără să mă întrebe. Într-o dimineață am găsit-o pe tanti Viorica stând la masa mea din bucătărie și povestind despre „ce noroc are Radu cu o nevastă ca mine”. Am simțit că nu mai am niciun colț al meu.

Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, lucrurile au devenit și mai tensionate. Maricica voia să fie peste tot: la baie când îi făceam baie copilului („Nu știi tu cum se ține un bebeluș!”), la alăptat („Laptele tău sigur e bun? Poate ar trebui lapte praf!”), la fiecare vizită a medicului („Eu știu mai bine decât doctorii ăștia tineri!”).

Într-o noapte, Ana-Maria plângea neconsolat. Eram epuizată. Maricica a intrat peste noi în dormitor:

— Dă-mi mie copilul! Tu nu știi ce faci!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am țipat:

— E copilul meu! Ieși afară!

Radu s-a trezit speriat și a încercat să mă liniștească:

— Irina, hai să nu facem scandal…

— Tu nu vezi ce se întâmplă? Nu vezi că nu mai am aer?

A doua zi am plecat la mama mea cu Ana-Maria. Am stat acolo două zile fără să răspund la telefon. M-am gândit serios dacă mai pot continua așa. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Draga mea, trebuie să-ți aperi familia. Să-i spui lui Radu ce simți. Altfel te pierzi pe tine.

Când m-am întors acasă, Radu era palid și obosit.

— Irina… îmi pare rău. N-am știut că e atât de greu pentru tine. Dar mama n-are unde să meargă…

— Și eu? Eu unde mai am loc?

Am stat mult de vorbă în noaptea aceea. I-am spus tot: frustrarea, oboseala, sentimentul că nu mai sunt stăpână pe viața mea. Radu m-a ascultat pentru prima dată cu adevărat.

A doua zi i-a spus Maricicăi că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. Au fost lacrimi și reproșuri („V-am crescut ca pe ochii din cap și acum mă dați afară!”), dar până la urmă a plecat la sora ei din Ploiești.

Au trecut luni până când liniștea s-a întors în casa noastră. Relația cu Radu s-a schimbat: am învățat să vorbim deschis despre ce simțim și ce ne dorim. Cu Maricica încă vorbim la telefon — uneori cu dragoste, alteori cu reținere — dar limitele sunt clare.

Mă uit la Ana-Maria cum doarme liniștită și mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea și nu au curajul să spună „ajunge”? Oare cât de greu e să-ți aperi spațiul și liniștea atunci când familia devine cel mai mare câmp de luptă?