Când soacra îți aduce o găleată de castraveți trecuți: Vara în umbra comparațiilor de familie

— Uite, Anca, ți-am adus niște castraveți din grădină, să faci ce vrei cu ei, mi-a spus soacra mea, Valeria, trântind găleata pe gresia rece din bucătărie. Am privit în jos: castraveții erau mari, galbeni pe alocuri, cu coaja groasă și zbârcită. Miroseau a pământ și a uitare. În același timp, am văzut-o pe Irina, cumnata mea, cum primea un coș cu castraveți mici, verzi și crocanți, numai buni de pus la murat. — Să-i pui la borcan, Irina, că știu că-ți plac crocanți! a zis Valeria cu un zâmbet larg.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi pus o etichetă invizibilă pe frunte: „A doua alegere”. Am zâmbit forțat și am mulțumit, dar înăuntrul meu clocoteam. M-am întrebat dacă Valeria chiar nu vede diferența sau dacă o face intenționat. De când m-am măritat cu Radu, fiul ei cel mare, am simțit mereu că trebuie să demonstrez ceva. Că nu sunt niciodată destul de bună. Irina era mereu „fata isteață”, „gospodina”, „cea care știe să facă totul ca la carte”. Eu eram „Anca”, cea care lucrează la birou și nu prea știe să gătească.

— Mulțumesc, mamă Valeria, am spus încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Irina m-a privit cu milă, dar nu a zis nimic. Știa și ea cum stau lucrurile, dar prefera să nu se bage. Radu era în curte cu socrul meu, reparau poarta. Am rămas singură cu găleata aceea grea ca un verdict.

În acea seară, când am încercat să curăț castraveții pentru o salată, am simțit cum mi se strânge inima. Coaja era tare ca piatra, iar semințele aproape că ieșeau singure din pulpă. Am aruncat jumătate la gunoi. M-am uitat la mâinile mele: tremurau ușor. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Poate că Valeria chiar nu-și dă seama. Sau poate că așa e ea: dă ce are mai bun cui iubește mai mult.

A doua zi dimineață, la cafea, Radu a observat că sunt abătută.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că… ai observat ce castraveți mi-a adus mama?
Radu a ridicat din umeri.
— Las-o, Anca. Știi cum e mama… Nu cred că face intenționat.
— Dar mereu e la fel! Irina primește tot ce-i mai bun. Eu primesc resturile.
Radu a oftat și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Valeria a crescut. Orice discuție se transforma într-o comparație subtilă între mine și Irina. Odată, la masă, Valeria a spus:
— Irina face cea mai bună zacuscă! Anca, tu ai încercat vreodată?
Am simțit cum mă înroșesc la față.
— Nu prea… nu mă pricep la conserve.
— Eh, lasă că înveți tu de la Irina!
Irina a zâmbit stânjenită și a schimbat subiectul.

Într-o duminică după-amiază, când toată familia era adunată la masă în curte, discuția a alunecat iar spre comparații.
— Anca, tu când ai de gând să faci un copil? Irina deja are doi!
Am simțit cum mi se taie respirația. Radu mi-a strâns mâna sub masă.
— Fiecare cu ritmul lui, mamă! a spus el apăsat.
Valeria a dat ochii peste cap.
— Zic și eu…

După acea masă am plâns în baie. M-am simțit mică și neînsemnată. M-am întrebat dacă voi fi vreodată destul pentru familia asta. Dacă nu cumva greșesc eu undeva. Dacă nu cumva ar trebui să fiu altfel: mai pricepută la gătit, mai atentă la detalii, mai „de-a lor”.

Într-o zi toridă de august, am găsit-o pe Valeria în grădină. Era obosită și uda roșiile cu o sticlă veche de plastic. M-am apropiat încet.
— Mamă Valeria… pot să vă ajut?
S-a uitat surprinsă la mine.
— Dacă vrei…
Am început să smulg buruieni printre rânduri. Timp de câteva minute am tăcut amândouă. Apoi Valeria a oftat.
— Știi… nu e ușor să mulțumești pe toată lumea. Câteodată nici nu-mi dau seama ce fac sau ce spun…
Am simțit un nod în gât.
— M-am simțit prost când mi-ați dat castraveții aceia… Parcă nu contez la fel ca Irina.
Valeria s-a oprit din udat.
— Of… Anca… Poate că nu arăt mereu ce simt. Dar să știi că te apreciez. Poate nu știu să-ți spun sau să-ți arăt cum trebuie…
Am rămas amândouă tăcute. Pentru prima dată am văzut-o pe Valeria altfel: nu ca pe o judecătoare rece, ci ca pe o femeie obosită de viață și de propriile neputințe.

În acea seară am făcut o salată din ultimii castraveți rămași și am chemat-o pe Valeria la masă.
— Poate nu sunt cei mai buni castraveți… dar am pus suflet în salata asta.
Valeria a gustat și a zâmbit timid.
— E foarte bună…

Nu s-au schimbat toate peste noapte. Comparațiile au continuat uneori, dar eu am început să le privesc altfel. Am învățat să mă apreciez pentru ceea ce sunt: o femeie care încearcă să fie mai bună pentru ea însăși, nu pentru validarea altora.

Uneori mă întreb: câte dintre noi trăim în umbra comparațiilor? Câte găleți cu „castraveți trecuți” purtăm în suflet fără să știm? Poate că dragostea adevărată începe atunci când ne dăm voie să fim noi înșine.