Când totul se prăbușește într-o dimineață de marți

— Plec.

Vocea lui Sorin a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. Era ora 7:15, iar eu abia mă trezisem, cu părul ciufulit și ochii încă lipiți de somn. Am ieșit din dormitor, convinsă că se pregătește pentru o deplasare la București, cum făcea des în ultimii ani. Dar când l-am văzut în hol, cu valiza mare și haina groasă pe el, am simțit că ceva nu e în regulă. Fața lui era împietrită, privirea fixată undeva deasupra capului meu.

— Plec, a repetat, evitând să mă privească. — Definitiv.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am apucat să mă sprijin de perete, încercând să-mi adun gândurile.

— Cum adică pleci? Sorin, ce s-a întâmplat? E vreo glumă proastă?

A oftat scurt, ca și cum ar fi exersat momentul ăsta de săptămâni întregi. — Nu mai merge. Nu mai pot. Am nevoie de altceva.

— De altceva? De cineva, vrei să spui? am întrebat, vocea tremurându-mi. În minte mi-a apărut chipul Anei, colega lui de la birou, pe care o cunoșteam de ani buni. Fusesem la ziua ei de naștere, îi știam copiii, îi ascultasem poveștile despre divorțul ei greu.

Sorin a tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

— Ana? am șoptit. — Cu Ana?

A dat din cap încet, fără să mă privească. — Îmi pare rău, Maria.

M-am prăbușit pe scaunul din hol, simțind că tot aerul din casă s-a evaporat. 27 de ani împreună. Două fete mari, o casă construită cu sacrificii, vacanțe la mare și la munte, certuri și împăcări, toate s-au transformat într-o secundă în praf.

— Și fetele? Ce le spui fetelor?

— Le voi spune eu… când va fi momentul.

— Când va fi momentul? Sorin, ai distrus totul într-o dimineață! Cum poți să fii atât de rece?

A ridicat valiza și a ieșit fără să mai spună nimic. Ușa s-a închis încet în urma lui, iar eu am rămas singură cu ecoul pașilor lui pe scara blocului.

Am stat acolo, pe scaunul din hol, minute bune. M-am uitat la pereții pe care îi vopsisem împreună vara trecută și la tabloul cu familia noastră zâmbitoare din excursia la Sibiu. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am fost prea ocupată cu serviciul sau cu fetele. Dacă ar fi trebuit să-l ascult mai mult sau să-i spun mai des că îl iubesc.

Telefonul a început să sune. Era mama mea.

— Maria, ce faci? Ai văzut ce frig e afară? Să nu uiți să iei pâine când mergi la serviciu.

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă… Sorin a plecat. M-a lăsat… pentru Ana.

A urmat o liniște grea la celălalt capăt al firului.

— Doamne ferește… Cum adică te-a lăsat? Dar copiii? Dar casa?

— Nu știu… Nu știu nimic…

Mama a început să plângă și ea. — Vin la tine imediat!

În următoarele zile am trăit ca într-un vis urât. Fetele au venit acasă speriate. Ioana, cea mică, a izbucnit: — Cum adică tata ne lasă? Pentru cine? Pentru tanti Ana? Dar ea nu era prietena ta?

Nu am știut ce să le spun. Am încercat să le protejez, dar nu puteam să le ascund adevărul. Le-am văzut cum se închid în ele, cum nu mai răspund la mesaje și cum evită să vorbească despre tatăl lor.

Prietenii au început să mă sune. Unii au fost sinceri: — Maria, dacă ai nevoie de ceva, suntem aici! Alții au bârfuit pe la colțuri: — Ai auzit că Sorin a plecat cu Ana? Săraca Maria…

Cel mai greu mi-a fost la serviciu. Ana lucra în aceeași clădire cu mine. În prima zi după ce am aflat totul, am trecut una pe lângă alta pe hol. S-a uitat în jos, evitând privirea mea. M-am oprit brusc și am întrebat:

— De ce? De ce mi-ai făcut asta?

A ridicat ochii umezi spre mine:

— Îmi pare rău… N-am vrut… S-a întâmplat pur și simplu…

— Pur și simplu? După atâția ani de prietenie?

Nu a mai spus nimic. A intrat în birou și a trântit ușa.

Seara, casa era pustie. Mirosea încă a aftershave-ul lui Sorin și a cafeaua pe care o făcea dimineața. M-am uitat la patul gol și m-am întrebat dacă voi putea vreodată să dorm liniștită din nou.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să merg la psiholog, la insistențele Ioanei. Am descoperit că nu sunt singură: alte femei treceau prin aceleași drame tăcute, ruinate de trădări neașteptate.

Mama venea zilnic cu supa caldă și sfaturi: — Maria, trebuie să fii tare pentru fete! Nu-l lăsa pe Sorin să-ți ia totul!

Dar cel mai greu era să mă împac cu mine însămi. Să accept că nu pot controla alegerile altora și că trebuie să-mi reconstruiesc viața din cioburi.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Ioana m-a luat de mână:

— Mamă… hai să mergem la teatru! Să facem ceva doar noi două!

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

Acum încerc să-mi găsesc drumul fără Sorin și fără prietenia Anei. Încerc să mă iert pentru greșelile mele și să le iert pe ale lor. Dar uneori mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei lângă care trăim o viață întreagă? Și cum ne putem regăsi atunci când tot ce credeam sigur se destramă peste noapte?