Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame între loialitate și teamă

— Nu pot să cred, Ana! Cum să fie casa pe numele mamei lui Radu? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile tremurând de furie și teamă. Era seară târziu, iar în bucătăria noastră mică mirosea a ceai de tei și a neliniște. Ana, fiica mea, stătea cu ochii în pământ, jucându-se cu verigheta pe deget.

— Mamă, nu vreau scandal… Radu zice că e mai sigur așa. Că mama lui are pensie stabilă și banca ne dă creditul mai ușor dacă ea e titular.

Am simțit cum mi se strânge inima. O știam pe doamna Viorica, soacra Anei, o femeie rece, calculată, mereu cu un zâmbet fals când venea vorba de familia noastră. De câte ori venea la noi, îmi analiza fiecare colț al casei ca și cum ar fi făcut inspecție. Și acum, casa copiilor mei urma să fie pe numele ei?

— Ana, tu chiar ai încredere că o să fie totul bine? Dacă se întâmplă ceva între voi? Dacă mama lui Radu decide să vândă casa? Tu și copiii tăi unde o să stați?

Ana a oftat adânc. Era însărcinată în luna a șasea și oboseala i se citea pe chip. — Mamă, nu vreau să mă gândesc la rău. Radu nu ar face niciodată așa ceva.

— Și dacă nu el? Dacă ea? Am ridicat din sprâncene, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Tu nu vezi că nu e normal?

A doua zi dimineață, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era tăioasă:

— Doamnă Mariana, vă rog să nu vă mai băgați între mine și Ana. Știm ce facem. Mama mea ne ajută cu creditul. Fără ea nu putem lua casa.

— Dar de ce nu încercați altă variantă? Să fie casa pe numele amândurora sau măcar pe al Anei?

— Nu se poate. E decizia noastră. Vă rog să nu mai puneți presiune pe Ana.

Am închis telefonul cu mâinile reci. M-am simțit mică și neputincioasă. Mi-am amintit de anii când Ana era mică și îmi promiteam că o voi proteja mereu. Dar acum? Acum nu puteam decât să privesc cum viața ei se complică fără să pot face nimic.

Seara, la cină, soțul meu, Ion, m-a privit lung peste farfuria cu ciorbă:

— Las-o, Mariana. E viața lor. Poate băiatul știe ce face.

— Ion, dacă ar fi fata ta? Ai lăsa-o să rămână fără nimic?

— Nu știu… Dar dacă ne băgăm prea mult, o pierdem de tot.

Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate poveștile auzite la serviciu: femei lăsate pe drumuri după divorțuri urâte, copii mutați dintr-o chirie în alta pentru că părinții nu au avut grijă la acte. M-am rugat să nu ajungem acolo.

Trei zile mai târziu, Ana a venit la noi cu lacrimi în ochi:

— Mamă… Radu s-a supărat rău. Zice că dacă nu acceptăm varianta asta, nu mai cumpărăm nimic și rămânem în garsonieră.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. — Ana, eu vreau doar să fii în siguranță. Să ai ceva al tău, pentru tine și copii.

— Știu… Dar nu am de ales. Nu avem bani suficienți fără mama lui Radu.

În ziua semnării actelor, am mers cu Ana la notar. Doamna Viorica era deja acolo, elegantă ca întotdeauna, cu un zâmbet de satisfacție pe buze.

— Mariana, să știi că eu nu vreau decât binele copiilor — mi-a spus încet, dar privirea ei rece m-a făcut să mă cutremur.

Am stat într-un colț al biroului și am privit cum fiica mea semnează niște hârtii care îi pecetluiau viitorul sub controlul altcuiva. Am simțit că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată: liniștea sufletească că fata mea e protejată.

Au trecut luni de atunci. Ana s-a mutat în noua casă împreună cu Radu și copiii. La început totul părea bine. Dar apoi au început certurile: Viorica venea zilnic peste ei sub pretextul „verificării casei”, Radu devenea tot mai nervos din cauza presiunii creditului și a datoriilor.

Într-o seară, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… Nu mai pot. M-am certat cu Radu. Zice că dacă nu-mi convine situația, pot pleca oricând. Că oricum casa nu e a mea…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la ea imediat și am găsit-o stând pe podeaua bucătăriei, cu fetița cea mică în brațe și băiețelul privind speriat din prag.

— Ana, hai acasă la noi cât ai nevoie — i-am spus hotărâtă.

— Nu pot… Nu vreau să-i stric viața lui Radu sau copiilor…

— Dar viața ta? Cine are grijă de tine?

Au urmat luni grele. Ana a rămas în casă pentru copii, dar relația cu Radu s-a răcit tot mai mult. Viorica controla tot: facturi, reparații, chiar și ce mobilă să cumpere.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Mamă… Cred că am greșit când am acceptat varianta asta. Dar acum e prea târziu?

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Niciodată nu e prea târziu să lupți pentru tine.

Acum mă întreb mereu: unde se termină grija de mamă și unde începe dreptul copilului meu la propriile alegeri? Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Anei?