De ce nu pot să-mi las fiica să divorțeze de soțul ei bogat: Povestea unei mame între datorie și iubire

— Nu, Ana! Nu poți să faci asta! Nu după tot ce am sacrificat pentru tine!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul cafelei se amestecă cu mirosul de pâine prăjită. Ana stă în fața mea, cu ochii umezi și buzele strânse, ca și cum ar vrea să țipe, dar nu mai are putere. E dimineață devreme, dar tensiunea dintre noi e atât de densă încât simt că mă sufoc.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu contează câți bani are Rareș, nu contează vila sau vacanțele. Mă simt ca o străină în propria viață.

Îmi vine să râd amar. Să-i spun că viața nu e despre fericire, ci despre supraviețuire. Să-i amintesc cum stăteam amândouă iarna în apartamentul rece din cartierul Titan, cu caloriferele reci și ciorapii groși trași peste pijamale. Să-i spun că eu n-am avut niciodată luxul de a alege între dragoste și siguranță.

— Ana, tu nu înțelegi! Câți oameni crezi că au norocul tău? Câte fete visează la ce ai tu? Rareș nu te bate, nu te înșală. Da, poate nu e cel mai cald om din lume, dar ți-a oferit totul! Ai uitat cum era înainte?

Ana își dă ochii peste cap și oftează. O văd cum se zbate între vinovăție și dorința de libertate. Știu că mă urăște pentru că o țin captivă într-o colivie aurită, dar nu pot să renunț la visul meu pentru ea.

— Mamă, tu ai stat cu tata doar pentru că nu aveai unde să te duci. Eu nu vreau să ajung ca tine! Nu vreau să mă trezesc la 50 de ani și să-mi dau seama că mi-am trăit viața pentru altcineva.

Mă doare. Mă doare mai mult decât orice palmă primită de la soțul meu, Ion, în anii aceia grei. Dar nu pot să-i spun adevărul. Nu pot să-i spun că am rămas cu el doar pentru că nu aveam bani nici de bilet de tren până la mama mea din Bacău. Că am îndurat umilințe și nopți nedormite doar ca ea să poată merge la școală cu haine curate.

— Ana, eu vreau doar ce e mai bine pentru tine. Dacă divorțezi acum, ce faci? Te întorci aici? În garsoniera asta? O să-ți găsești un job pe salariul minim? O să-ți plângi de milă în fiecare seară?

— Poate da! Dar măcar o să fiu liberă!

Se ridică brusc și iese din bucătărie. Ușa se trântește și rămân singură cu gândurile mele. Mâinile îmi tremură pe ceașca de cafea. Îmi amintesc ziua când Rareș a venit s-o ceară. Era atât de emoționată Ana! Rochia ei albastră, zâmbetul larg… Și eu eram mândră. Mândră că fata mea a reușit acolo unde eu am eșuat.

Dar Rareș… Rareș e rece ca o iarnă fără sfârșit. O iubește în felul lui, adică îi cumpără tot ce vrea: genți scumpe, parfumuri franțuzești, city-break-uri la Paris. Dar n-o ascultă niciodată când plânge. N-o ține în brațe când are coșmaruri. N-o întreabă niciodată ce vise are.

Într-o seară, după ce Ana s-a întors de la o petrecere unde Rareș nici măcar n-a venit s-o ia acasă, am găsit-o plângând pe balcon.

— Mamă, eu nu mai pot. Simt că mă sting pe dinăuntru. El nici măcar nu mă vede.

Am vrut s-o iau în brațe, dar m-am oprit. Am simțit un zid între noi, zidul pe care l-am construit eu însămi din frică și compromisuri.

A doua zi dimineață m-a sunat Rareș.

— Mariana, vorbește cu Ana. Are o criză de nervi iar. Sincer, nu mai am răbdare pentru toanele ei.

Vocea lui era tăioasă, fără urmă de empatie. Am simțit un nod în gât.

— Rareș, poate ar trebui să petreci mai mult timp cu ea…

— Eu muncesc ca să-i fie bine! Dacă nu-i convine, să-și caute alt fraier!

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată m-am întrebat dacă nu cumva am greșit împingând-o spre el.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Ana a început să vorbească tot mai des despre divorț. Eu încercam s-o conving că e o prostie — că nimeni n-o să-i ofere vreodată ce are acum.

— Mamă, tu nu vezi că banii nu țin loc de iubire? Că mă simt singură chiar dacă am tot ce-mi doresc?

— Ana, dragostea trece! Facturile rămân!

Am urlat fără să vreau. Am simțit cum toată frustrarea mea iese la suprafață: anii pierduți lângă un bărbat care m-a făcut să mă simt invizibilă; nopțile când plângeam în pernă ca să n-o trezesc pe ea; zilele când mergeam la piață cu ultimii lei din portofel.

Dar Ana nu e ca mine. Are curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Într-o dimineață a venit la mine cu valiza făcută.

— Mamă, plec. Nu știu unde ajung sau ce o să fac, dar nu mai pot trăi așa.

Am vrut s-o opresc, dar m-am uitat în ochii ei și am văzut acolo ceva ce n-am avut niciodată: speranță.

A trecut o lună de atunci. Ana stă acum într-o garsonieră micuță din Militari și lucrează la un birou de traduceri. Nu are bani de vacanțe sau haine scumpe, dar când vine la mine zâmbește sincer. Rareș a încercat s-o convingă să se întoarcă — i-a promis tot ce-și poate dori — dar ea a refuzat.

Uneori mă întreb dacă am fost o mamă bună sau doar o femeie speriată care și-a proiectat propriile frici asupra copilului ei.

Poate că fericirea nu se cumpără cu bani… Sau poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul singur? Ce ați fi făcut voi în locul meu?