„De ce pentru ea mereu e mai mult?” – Povestea mea despre nedreptate și căutarea apartenenței

— Iar pentru Cătălina ai pus mai multă prăjitură, mamă! — vocea lui Mihai răsună tăios peste masa lungă din bucătăria răcoroasă, unde aburii de cafea se amestecau cu mirosul de cozonac proaspăt. Eu stau cu mâinile în poală, încercând să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet politicos. Soacra mea, doamna Viorica, ridică din umeri, fără să mă privească.

— Eh, lasă, mamă, că și voi aveți destul! — spune ea, împingând spre noi un castron cu murături. Cătălina râde ușor, cu gura plină de prăjitură, și nici nu se sinchisește să mă salute.

Așa e de fiecare dată când venim la țară. Eu și Mihai muncim în grădină, culegem roșii, curățăm cartofi, iar la finalul zilei primim câteva borcane cu zacuscă și niște ouă. Cătălina vine rar, dar când apare, pleacă acasă cu sacoșe pline: carne de porc din congelator, bani „pentru facturi”, haine noi cumpărate special pentru ea. Și mereu acea privire a soacrei: caldă pentru fiica ei, rece pentru mine.

La început am crezut că mi se pare. Poate nu știu eu cum merg lucrurile într-o familie mare de la țară. Poate trebuie să am răbdare. Dar după cinci ani de căsnicie și zeci de weekenduri petrecute aici, simt că mă sufoc. În fiecare duminică seara, pe drumul spre București, Mihai conduce tăcut, iar eu mă uit pe geam și încerc să nu plâng.

— Nu mai pot, Mihai! — am izbucnit într-o seară, după ce am ajuns acasă. — De ce pentru Cătălina e mereu mai mult? Ce are ea și eu nu?

Mihai oftează și-și trece mâna prin păr.

— Nu știu… Poate pentru că e fata lor. Poate pentru că tu nu ești sânge din sângele lor…

— Dar eu ce sunt? O slugă? O străină?

Mihai nu răspunde. Se uită la mine cu ochii lui blânzi și triști și știu că îl doare la fel de tare ca pe mine. Dar el nu are curajul să-i spună mamei adevărul.

Într-o zi de vară, când soarele ardea grădina și eu smulgeam buruieni printre rândurile de ceapă, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon în șoaptă:

— Da, Cătălina, ți-am pus banii în plic. Să nu-i spui lui Mihai sau Anei, că nu vreau discuții…

Mi s-a strâns inima. Am simțit cum furia îmi urcă în gât ca un nod amar. M-am ridicat și am intrat în casă fără să bat la ușă.

— Doamnă Viorica, pot să vă întreb ceva?

S-a uitat la mine ca la o muscă enervantă.

— Da, Ana?

— De ce pentru Cătălina e mereu mai mult? De ce noi primim doar resturi?

A tăcut o clipă. Apoi a oftat.

— Tu ai bărbat bun, Ana. Ai serviciu la oraș. Cătălina e singură… Nu se descurcă. Trebuie să o ajut.

— Și noi? Noi nu contăm?

— Nu e treaba ta cum îmi împart eu lucrurile!

Am ieșit trântind ușa. În acea zi am simțit că nu mai pot continua așa. Am început să evit vizitele la țară. Mihai mergea singur sau cu fiul nostru, Rareș. Eu rămâneam acasă și plângeam în pernă.

Relația dintre mine și Mihai s-a răcit. El era prins între două lumi: mama lui și familia noastră. Rareș mă întreba mereu:

— Mami, de ce nu mergi cu noi la bunici?

Ce puteam să-i spun? Că bunica lui nu mă vrea? Că nu sunt niciodată destul?

Într-o zi am primit un telefon de la Cătălina.

— Ana, te rog… Mama e bolnavă. Poți veni să ajuți?

Am ezitat. Dar m-am dus. Am găsit-o pe Viorica slabă și palidă în pat. M-a privit lung.

— Ana… îmi pare rău dacă te-am rănit…

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraz.

— Eu doar am vrut să fiu parte din familie…

A întins mâna spre mine.

— E greu să fii mamă… Să alegi între copii… Dar poate am greșit…

Am stat lângă ea toată noaptea. I-am schimbat compresele, i-am dat apă cu lingurița. În zori mi-a spus încet:

— Tu ai fost mereu aici când a fost greu… Poate n-am văzut asta până acum.

Când a murit Viorica, am simțit un gol imens. La parastas, Cătălina a venit la mine și m-a îmbrățișat.

— Îmi pare rău pentru tot… Poate putem începe altfel de acum înainte.

Nu știu dacă rănile astea se vindecă vreodată complet. Dar știu că am făcut tot ce am putut ca să fiu acceptată.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu suntem niciodată destul pentru familia altora? Oare cât de mult trebuie să dăm ca să fim văzuți cu adevărat?