Despărțirea care mi-a frânt inima: Povestea mea și a surorii mele, Ana

— Rareș, vino repede! Ana nu mai respiră!
Vocea mamei a spart liniștea dimineții ca un trăsnet. Am sărit din pat, cu inima bubuindu-mi în piept, și am alergat spre camera surorii mele mai mici. Ana avea doar trei ani, iar eu, la șase ani, mă simțeam deja responsabil pentru ea. O iubeam mai mult decât orice pe lume.

Când am intrat în cameră, mama plângea disperată, încercând să-i facă respirație gură la gură. Tata stătea în prag, cu pumnii strânși și ochii umezi, incapabil să se apropie. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

— Rareș, ieși afară! a strigat tata, dar nu m-am mișcat. Am rămas acolo, privind cum mama încerca să o readucă la viață pe Ana.

În acea dimineață friguroasă de februarie, am pierdut-o pe Ana. O simplă răceală, netratată la timp pentru că nu aveam bani de doctori sau medicamente, a devenit o pneumonie care i-a luat viața.

Nu pot uita niciodată ziua înmormântării. Satul era acoperit de zăpadă, iar oamenii veneau cu capetele plecate, aducând colaci și lumânări. Preotul murmura rugăciuni, iar eu țineam strâns în mâini o jucărie de pluș pe care Ana o iubea. Mama plângea în hohote, iar tata nu scotea niciun cuvânt.

— Rareș, vrei să o conduci pe Ana la biserică? m-a întrebat bunica, cu vocea tremurândă.

Am dat din cap că da și am mers lângă sicriul micuț, alb, pe care l-am atins cu mâna tremurândă. Nu înțelegeam de ce Dumnezeu a luat-o pe Ana și nu pe mine. De ce nu am putut face nimic? De ce părinții mei nu au avut bani să o ducă la spital?

După înmormântare, casa noastră a devenit tăcută și rece. Mama nu mai vorbea aproape deloc, iar tata se afunda în muncă sau în sticlele de rachiu aduse de vecini „ca să-și aline durerea”. Eu stăteam ore întregi în camera Anei, mirosind hainele ei mici și jucându-mă cu păpușile ei, ca să simt că încă e acolo.

Într-o seară, l-am auzit pe tata țipând la mama:

— Dacă ai fi fost mai atentă! Dacă nu ai fi zis că „o să-i treacă”! De ce nu ai cerut ajutor?

Mama a izbucnit în plâns:

— Și tu unde ai fost? La cârciumă? Eu am stat nopți întregi lângă ea!

Am fugit afară în frig și m-am ascuns după șopron. Nu voiam să aud cum părinții mei se destramă din cauza durerii. M-am simțit vinovat că nu am făcut mai mult pentru Ana. Poate dacă aș fi strigat mai tare când am văzut că tușește… Poate dacă aș fi rugat-o pe mama să o ducă la doctor…

Zilele au trecut greu. La școală, copiii mă priveau ciudat. Unii șușoteau:

— Ăla e băiatul care și-a pierdut sora…

Doamna învățătoare m-a chemat într-o pauză:

— Rareș, dacă vrei să vorbești cu cineva… eu sunt aici.

Am dat din cap că da, dar nu am spus nimic. Cum să explic cuiva cât de mult mă doare? Cum să spun că mi-e dor de râsul Anei, de mâinile ei mici care mă trăgeau de mânecă să mă joc cu ea?

Într-o zi, bunica m-a luat deoparte:

— Dragul meu, știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar trebuie să mergem înainte pentru Ana. Ea nu ar vrea să te vadă trist.

Am început să plâng în brațele ei. Era pentru prima dată când cineva îmi spunea că e normal să sufăr.

Peste câteva luni, mama a început să-și revină puțin câte puțin. A început să gătească din nou și să mă întrebe cum a fost la școală. Tata însă s-a schimbat complet. Nu mai vorbea cu noi decât rar și tot mai des îl găseam beat.

Într-o seară, l-am găsit plângând singur în bucătărie:

— Rareș… iartă-mă… Nu am fost un tată bun… Nu am știut cum să vă protejez…

L-am îmbrățișat strâns și i-am spus:

— Nu e vina ta… Nici a mea… Nici a mamei…

Dar adevărul e că toți ne simțeam vinovați într-un fel sau altul.

Anii au trecut și rana pierderii Anei nu s-a vindecat niciodată complet. Dar am învățat să trăim cu ea. Mama s-a angajat la magazinul din sat ca să avem bani pentru medicamente și haine. Tata a renunțat la băutură după ce a ajuns la spital cu ficatul praf și a promis că va fi alt om.

Eu am crescut cu dorul Anei în suflet. Am încercat mereu să fiu un frate bun pentru ceilalți copii din sat, să îi ajut când erau bolnavi sau triști. Poate așa am simțit că îi fac dreptate Anei.

Uneori mă întreb: dacă am fi avut bani, dacă am fi trăit într-un oraș mare cu spitale bune, ar mai fi trăit Ana? Câți copii ca ea mor în fiecare an doar pentru că părinții lor nu-și permit un doctor?

Poate povestea mea îi va face pe oameni să vorbească despre cât de greu e să fii copil într-o familie săracă din România. Poate cineva va asculta durerea mea și va schimba ceva.

Mă uit la poza Anei și mă întreb: oare există vreodată alinare după o astfel de pierdere? Sau rămânem mereu cu golul acela în suflet?