Doar o cină?

— Doar o cină, Maria. Ce mare lucru?
Vocea lui Gabi a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. M-am oprit cu mâinile în apă, printre farfurii murdare și resturi de mâncare. Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum fiecare an în care am pus pe masă supa preferată, fiecare dimineață cu hainele lui călcate și fiecare noapte în care am vegheat copiii bolnavi s-au transformat într-un nod amar în gât.

— Doar o cină? am repetat încet, fără să mă uit la el.
— Da, adică… nu trebuie să faci atâta caz. E doar mâncare. Dacă nu ai chef, comandăm ceva.

Am simțit cum mi se aprinde fața. Nu era despre mâncare. Era despre tot ce făceam zi de zi, fără să se vadă, fără să fie apreciat. Era despre faptul că nimeni nu părea să observe că eu țin casa asta pe picioare. Că fără mine, totul s-ar prăbuși.

În seara aceea am decis: nu mai fac nimic. Nici cină, nici curățenie, nici cumpărături. Voi lăsa totul să curgă așa cum vrea soarta. Să vadă și Gabi ce înseamnă „doar o cină”.

A doua zi dimineață, alarma a sunat la șase. M-am ridicat din pat, dar nu am pregătit cafeaua. Nu am scos hainele copiilor din dulap. M-am așezat la masă cu o carte și i-am privit cum bâjbâie prin bucătărie.

— Maria, unde sunt șosetele lui Vlad?
— Nu știu, Gabi. Caută-le tu.
— Dar tu le pui mereu la marginea patului…
— Azi nu.

Vlad a plecat la școală cu două șosete desperecheate și cu părul ciufulit. Ana a uitat să-și ia pachetul cu mâncare. Gabi a plecat la serviciu fără să-și găsească portofelul, bombănind printre dinți.

Seara, când s-au întors toți acasă, bucătăria era la fel de dezordonată ca dimineața. Nimeni nu a găsit nimic de mâncare în frigider. Ana s-a plâns că îi este foame, Vlad a început să plângă că nu are temele făcute pentru că nu și-a găsit caietul.

— Maria, ce se întâmplă? De ce nu ai făcut nimic azi?
— Pentru că e „doar o cină”, Gabi. Și „doar niște haine”, și „doar niște teme”, și „doar niște vase”.

A tăcut. Pentru prima dată după mult timp, a tăcut cu adevărat.

Au trecut trei zile. Casa noastră arăta ca după război. Copiii erau nervoși, Gabi era iritat și obosit. Eu mă simțeam ciudat de liberă și vinovată în același timp. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu cumva stric ceva ce nu se mai poate repara.

În a patra zi, mama m-a sunat:

— Ce faci, fată dragă? Te aud obosită la voce…
— Mamă, simt că nu mai pot. Parcă nimeni nu vede cât trag eu aici…
— Așa e peste tot, Maria. Femeia ține casa și nimeni nu-i mulțumește. Dar dacă tu nu faci, cine să facă?

Am simțit un val de furie și tristețe. Chiar așa să fie? Să fie datoria mea să mă sacrific fără recunoștință?

Seara aceea a fost cea mai grea. Ana a venit la mine în cameră:

— Mami, de ce ești supărată?
— Nu sunt supărată pe tine, iubita mea. Sunt doar obosită.

A doua zi dimineață, Gabi s-a trezit primul. L-am auzit foșnind prin bucătărie, încercând să facă sandvișuri pentru copii. A ars pâinea în prăjitor și s-a tăiat la deget încercând să taie roșii.

— Maria… poți să mă ajuți?
L-am privit lung. În ochii lui am văzut pentru prima dată nesiguranță și regret.

— Gabi, eu pot să te ajut mereu. Dar vreau să înțelegi că nu e „doar o cină”. E tot ce fac eu pentru voi în fiecare zi.

A dat din cap încet.

— Am fost prost. N-am văzut cât muncești… Niciodată n-am întrebat dacă ai nevoie de ajutor sau dacă îți e greu.

Am început să plâng fără să vreau. El m-a luat în brațe stângaci.

— Hai să facem împreună de acum înainte… Poate nu o să iasă perfect, dar măcar încercăm.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Încet-încet am început să lucrăm împreună: el gătește uneori (deși încă arde cartofii), copiii își pun singuri hainele și își strâng jucăriile. Nu e totul perfect — casa nu mai e la fel de ordonată ca înainte — dar parcă suntem mai aproape unii de alții.

Uneori mă gândesc: oare trebuia să ajungem aici ca să ne dăm seama cât valorează munca invizibilă? Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și tac? Voi ce ați face în locul meu?