Eliberarea de sub aripa mamei: Povestea mea despre curaj și regăsire

— Radu, iar nu ai spălat vasele! Ce o să fac eu cu tine? Ai 40 de ani și tot nu știi să-ți porți singur de grijă!

Vocea mamei răsună ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, galbenă. Mă uit la mâinile mele, tremurânde, și simt cum îmi crește furia amestecată cu rușine. Nu e prima dată când avem această discuție. De fapt, e aproape un ritual zilnic, o piesă de teatru pe care o jucăm amândoi fără să vrem.

— Mamă, am avut o zi grea la serviciu. Nu pot să fac totul imediat ce ajung acasă, îi răspund încercând să-mi stăpânesc vocea.

Ea oftează teatral și își șterge mâinile pe șorțul cu flori. — Dacă nu eram eu, cine știe unde ajungeai! Tatăl tău n-a fost bun de nimic, dar eu… eu te-am crescut singură! Și uite cum îmi mulțumești!

Mă simt prins într-o capcană invizibilă. Îmi iubesc mama, dar simt că mă sufoc. Am 40 de ani și încă locuiesc cu ea, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Prietenii mei au familii, copii, casele lor. Eu am doar o cameră plină cu cărți și vise neîmplinite.

Seara, când mă retrag în camera mea, mă uit la tavanul scorojit și mă întreb: când am pierdut controlul asupra propriei mele vieți? De ce nu pot să plec? De ce mă simt vinovat doar gândindu-mă la asta?

Adevărul e că mama nu m-a lăsat niciodată să cresc cu adevărat. După ce tata a plecat când aveam 12 ani, Lenuța a devenit tot universul meu. M-a protejat de orice pericol imaginar, mi-a ales hainele până la 25 de ani, mi-a verificat temele la facultate și mi-a spus mereu că lumea e rea și că doar ea mă poate apăra.

Am încercat să mă desprind. La 30 de ani am avut o relație cu Ioana, o colegă de la birou. O iubeam sincer, dar mama a făcut tot ce a putut ca să ne despartă. O suna pe Ioana la serviciu, îi spunea că nu sunt pregătit pentru o relație serioasă, că sunt bolnav și am nevoie de îngrijire. Într-o zi Ioana mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Radu, nu pot să concurez cu mama ta. Ori ea, ori eu.

N-am avut curajul să aleg. Am rămas cu mama.

Anii au trecut ca un vis urât din care nu reușeam să mă trezesc. M-am refugiat în muncă, în seriale și în discuții interminabile cu mama despre vecini și politică. Seara, când stingea lumina din bucătărie și se retrăgea în camera ei, rămâneam singur cu gândurile mele.

Într-o zi de noiembrie, când ploaia bătea în geam ca un copil nerăbdător, am primit un telefon neașteptat. Era Vlad, prietenul meu din liceu.

— Radu, hai la o bere! Nu te-am mai văzut de ani buni.

Am ezitat. Mama nu suporta să ies seara fără ea. Dar ceva din vocea lui Vlad m-a făcut să accept. Am ieșit pe furiș, ca un adolescent care fuge de acasă.

La barul din colț, Vlad m-a privit lung:

— Frate, tu trăiești sau doar exiști? Ce faci cu viața ta?

Nu am știut ce să-i răspund. Am dat din umeri și am băut berea pe nerăsuflate.

— Radu, ai 40 de ani! E timpul să-ți iei viața în mâini. Mama ta te iubește, dar nu poate trăi în locul tău.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. În acea noapte am visat că eram într-o cameră fără ferestre și fără uși. Mama stătea pe un scaun și mă privea fix:

— Nu pleca! Fără mine nu poți!

M-am trezit transpirat și cu inima bătând nebunește.

În zilele următoare am început să caut apartamente de închiriat pe internet. M-am întâlnit cu o agentă imobiliară, Irina, care m-a privit cu compasiune când i-am spus că vreau să mă mut pentru prima dată singur.

— Nu e niciodată prea târziu să începi ceva nou, mi-a spus ea zâmbind.

Când i-am spus mamei că vreau să mă mut, a început să plângă ca un copil:

— Cum poți să-mi faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine? Cine o să aibă grijă de mine?

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar pentru prima dată am avut curajul să-i spun:

— Mamă, trebuie să trăiesc și eu! Nu pot fi copilul tău toată viața!

A urmat o perioadă grea. Mama nu mi-a vorbit zile întregi. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri: „Uite-l pe Radu! O lasă singură pe Lenuța după atâția ani!”

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să dorm mai bine, să zâmbesc mai des. Am ieșit din nou cu Vlad și chiar am invitat-o pe Irina la cafea.

Într-o seară m-am întors acasă la mama ca s-o vizitez. Era mai liniștită. Mi-a făcut sarmale și mi-a spus:

— Poate că ai avut dreptate… Poate că e timpul să fii fericit.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră micuță din Militari. Încerc să-mi construiesc viața pas cu pas. Mama încă mă sună zilnic și uneori mă ceartă pentru nimicuri, dar simt că relația noastră începe să se vindece.

Mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau vinovăție? Cât curaj ne trebuie ca să ne eliberăm și să fim noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?