„Ești Aici Doar pentru Bani. Nu Îți Pasă cu Adevărat de Mine,” a Spus Mama către Fiica Ei Cea Mare

Emilia stătea în sufrageria slab luminată, cu ochii fixați pe ceas. Era ora 15:00, timpul pentru medicația mamei sale. A oftat adânc, simțind greutatea ultimelor luni apăsându-i pe umeri. Mama ei, Margareta, suferise un accident vascular cerebral sever acum șase luni, iar viața fusese un vârtej de vizite la spital, ședințe de terapie și îngrijire nesfârșită de atunci.

Margareta fusese întotdeauna o femeie puternică și independentă. Își crescuse singură pe Emilia și pe sora ei mai mică, Sorina, după ce tatăl lor murise când erau doar niște copii. Dar acum, accidentul vascular cerebral o lăsase parțial paralizată și cu o limbă ascuțită care părea să taie tot mai adânc cu fiecare zi care trecea.

„Emilia! Unde ești?” vocea Margaretei răsuna din dormitor.

Emilia a tras adânc aer în piept și a intrat în cameră, ținând în mână paharul mic cu pastile și un pahar cu apă. „Aici sunt, mamă. E timpul pentru medicația ta.”

Margareta a privit-o furioasă pe fiica ei, cu ochii plini de o combinație de furie și frustrare. „Ești aici doar pentru bani. Nu îți pasă cu adevărat de mine,” a scuipat ea.

Inima Emiliei s-a prăbușit. Nu era prima dată când auzea aceste cuvinte, dar încă dureau la fel de mult ca prima dată. „Mamă, nu este adevărat. Sunt aici pentru că te iubesc și vreau să am grijă de tine.”

Margareta a pufnit, întorcându-și capul. „Iubire? Asta numești tu iubire? Nici măcar nu poți face nimic bine. Casa e un dezastru și niciodată nu gătești mâncarea așa cum îmi place mie.”

Emilia și-a mușcat buza, luptându-se să nu plângă. Știa că mama ei era în durere și că accidentul vascular cerebral îi schimbase personalitatea, dar asta nu făcea cuvintele mai puțin dureroase. „Fac tot ce pot, mamă. Te rog să iei medicația.”

Margareta a luat pastilele cu reticență și le-a înghițit cu o grimasă. „Efortul tău nu este suficient,” a murmurat ea.

Emilia a părăsit camera, simțindu-se învinsă. A mers în bucătărie și s-a sprijinit de tejghea, încercând să se adune. Renunțase la slujba ei pentru a avea grijă de mama ei cu normă întreagă și părea că nimic din ceea ce făcea nu era vreodată suficient.

Sorina a sunat mai târziu în acea seară pentru a verifica cum stau lucrurile. „Cum e mama azi?” a întrebat ea.

Emilia a ezitat înainte de a răspunde. „La fel. E încă furioasă și spune că sunt aici doar pentru bani.”

Sorina a oftat la celălalt capăt al liniei. „Îmi pare rău, Em. Aș vrea să pot fi acolo să te ajut mai mult.”

„Știu că ai propria ta familie de care să ai grijă,” a răspuns Emilia. „E doar… greu.”

Zilele s-au transformat în săptămâni și săptămânile în luni. Viața Emiliei a devenit o rutină monotonă de sarcini de îngrijire, fiecare zi amestecându-se cu următoarea. Starea Margaretei arăta puține semne de îmbunătățire și dispoziția ei rămânea acră.

Într-o seară, în timp ce Emilia o ajuta pe mama ei să se pregătească de culcare, Margareta s-a uitat la ea cu un moment rar de claritate. „Emilia,” a spus ea încet.

Emilia s-a uitat surprinsă la schimbarea tonului mamei sale. „Da, mamă?”

„Îmi pare rău,” a șoptit Margareta. „Știu că am fost dificilă.”

Emilia a simțit o licărire de speranță. „E în regulă, mamă. Înțeleg.”

Dar la fel de repede cum apăruse, momentul a dispărut. Fața Margaretei s-a întunecat din nou. „Nu, nu înțelegi. Niciodată nu vei înțelege.”

Inima Emiliei s-a prăbușit din nou. A terminat de ajutat-o pe mama ei și s-a dus la culcare simțindu-se mai singură ca niciodată.

Luni mai târziu, starea Margaretei s-a înrăutățit. În ciuda eforturilor Emiliei, mama ei a murit liniștită în somn într-o noapte rece de iarnă.

Când Emilia stătea lângă mormântul mamei sale, nu putea să nu simtă un amestec de ușurare și tristețe. Făcuse tot ce putea pentru a avea grijă de mama ei, dar în final, niciodată nu părea suficient.

Cuvintele pe care le rostise Margareta o bântuiau: „Ești aici doar pentru bani.” Emilia știa în inima ei că își iubise mama profund, dar mereu se va întreba dacă Margareta crezuse vreodată cu adevărat asta.