Inima fiului și a mamei: Renovarea care ne-a schimbat viața

— Nu vreau să mai aud nicio vorbă despre renovare! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Viorel mă privea peste ziarul mototolit. Rareș, fiul nostru de șaisprezece ani, stătea la masă cu ochii în telefon, făcându-se că nu aude. Dar știam că ascultă. De câteva săptămâni, casa noastră din Ploiești era un șantier. Praful se așezase peste tot, iar mirosul de vopsea proaspătă îmi invadase chiar și visele. Dar nu asta mă durea cel mai tare.

— Nu putem trăi toată viața între pereți vechi și mobile de pe vremea părinților tăi, Livia, a spus Viorel, încercând să-și păstreze calmul. Rareș are nevoie de spațiu, de lumină. Și noi la fel.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era vorba doar despre pereți sau mobilă. Era vorba despre siguranța pe care o simțeam în acea casă, despre amintirile pe care le construisem acolo, despre faptul că Rareș nu mai era copilul care venea la mine să-i leg șireturile. Era adolescentul care își dorea camera lui, cu pereți albi și postere cu trupe rock.

— Mama, lasă-l pe tata să facă ce vrea. Oricum o să fie mai bine, a murmurat Rareș fără să ridice privirea.

M-am simțit trădată. Parcă toți se aliau împotriva mea. Am ieșit pe balcon și am privit ploaia care bătea în geamuri. M-am întrebat când s-a rupt firul dintre mine și fiul meu. Când a început să se ascundă după ușa camerei lui? Când a încetat să mă întrebe dacă îi place tricoul sau dacă poate ieși cu prietenii?

Renovarea a început cu spargerea peretelui dintre sufragerie și bucătărie. Zgomotul bormașinii îmi răsuna în cap ca un avertisment: nimic nu va mai fi la fel. În fiecare zi găseam câte ceva care dispăruse — o vază de la mamaia, o fotografie veche cu Rareș la grădiniță, jucării puse într-o cutie pentru „a face loc noului”.

Într-o seară, după ce muncitorii au plecat și casa era scufundată în liniște, l-am găsit pe Rareș în camera lui nou renovată. Stătea pe pat, cu laptopul în brațe.

— Pot să intru? am întrebat încet.

A ridicat din umeri.

— E camera ta acum… nu mai trebuie să ceri voie.

M-am așezat lângă el. Am vrut să-i spun cât de mult mi-e dor de el, de băiețelul meu cu obraji rumeni și ochi mari. Dar nu am putut. Am tăcut amândoi câteva minute.

— Ți-e greu cu toate schimbările astea? l-am întrebat până la urmă.

A oftat.

— Nu știu… Poate că da. Dar cred că e normal să se schimbe lucrurile, nu?

Am simțit cum mi se umezește privirea. Pentru el era normal. Pentru mine era sfârșitul unei lumi.

În zilele următoare, Viorel s-a apucat să monteze mobila nouă. Eu mă agitam prin casă, încercând să salvez ce se mai putea salva din vechile noastre lucruri. M-am certat cu Viorel pentru o masă veche de lemn:

— Nu poți arunca masa asta! Pe ea a făcut Rareș primul desen!

— Livia, e doar o bucată de lemn! Nu poți trăi doar din amintiri!

Am izbucnit în plâns. Rareș a venit lângă mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Mama… nu contează masa aia. Contează că suntem împreună.

Am simțit că mi se rupe inima și se lipește la loc în același timp.

Renovarea s-a terminat într-o zi însorită de aprilie. Casa arăta altfel — mai luminoasă, mai spațioasă, dar parcă străină. Rareș și-a invitat prietenii la el acasă pentru prima dată fără să-mi ceară voie. I-am auzit râzând în camera lui nou-nouță și m-am simțit inutilă.

Seara, când toți au plecat, Rareș a venit la mine în bucătărie.

— Mama… știu că ți-e greu cu toate astea. Dar eu tot te iubesc la fel.

L-am privit lung și am zâmbit printre lacrimi.

— Știu… doar că uneori mi-e teamă că nu mai am loc în viața ta.

— O să ai mereu loc, mi-a spus el și m-a strâns tare în brațe.

Acum stau la masa nouă din sufrageria luminoasă și mă gândesc: Oare cât de mult trebuie să renunți ca mamă ca să-ți lași copilul să crească? Și cum faci să nu te pierzi pe tine însăți printre atâtea schimbări?