Între două familii: Alegerea Anei și durerea unei mame vitrege
— Nu vreau să merg la mama, nu acum! vocea Anei răsună ca un ecou în bucătăria noastră mică, cu miros de ciorbă și pâine prăjită. Avea doar doisprezece ani, dar privirea ei era mai matură decât a multor adulți pe care îi cunoscusem. Eu, Marta, stăteam sprijinită de chiuvetă, cu mâinile ude și inima strânsă. Era vineri după-amiază, ziua când Ana trebuia să plece la mama ei biologică, Irina, pentru weekend. Dar de data asta, Ana refuza. Și eu nu știam ce să fac.
— Ana, știi că trebuie… E înțelegerea dintre părinți, am încercat să-i spun blând, dar vocea mi-a tremurat. Mă simțeam ca un impostor în propria casă, prinsă între două lumi pe care nu le puteam împăca.
— Nu vreau! Nu vreau să mă duc! De ce nu pot să rămân aici? De ce trebuie mereu să aleg? a izbucnit ea, iar lacrimile i-au brăzdat obrajii. În spatele ușii, fratele ei vitreg, Vlad, se uita speriat la noi. Avea doar patru ani și nu înțelegea nimic din drama care se desfășura.
Soțul meu, Radu, a intrat în bucătărie cu pași apăsați. — Ce se întâmplă aici? Ana, te rog… Mama ta te așteaptă. Nu putem schimba regulile de fiecare dată când nu-ți convine.
M-am uitat la el cu reproș. Știam cât de greu îi era Anei să se împartă între două case, două vieți, două mame. Dar și pentru mine era greu. De când mă recăsătorisem cu Radu și apăruseră Vlad și apoi Ilinca, totul se complicase. Ana părea tot mai retrasă, iar eu mă simțeam vinovată că nu reușeam să-i ofer siguranța de care avea nevoie.
În acea seară, după ce Ana a plecat plângând la Irina, am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, cu fața în palme. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Dacă nu cumva prezența mea o făcea pe Ana să se simtă străină în propria casă.
A doua zi dimineață, Irina m-a sunat. — Marta, ce i-ai făcut Anei? A venit la mine plângând și refuză să vorbească! Ai idee cât de greu e pentru ea?
Am simțit cum mi se taie respirația. — Irina, nu i-am făcut nimic… doar că… e greu pentru toți…
— Pentru toți? Dar tu nu ești mama ei! Nu ai cum să înțelegi! mi-a trântit telefonul.
Am rămas cu receptorul în mână, tremurând. Poate chiar nu aveam dreptul să mă consider mamă pentru Ana. Poate eram doar o intrusă care stricase echilibrul fragil dintre ei.
Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. Radu încerca să mă liniștească, dar eu nu puteam scăpa de sentimentul de vinovăție. M-am gândit la copilăria mea, la mama mea care mă ținea strâns la piept când aveam coșmaruri. Ana nu avea parte de asta. Ea trebuia să împartă dragostea între două femei care nu se suportau și doi frați vitregi care nu-i erau niciodată suficient de aproape.
Câteva zile mai târziu, Ana s-a întors acasă. Era tăcută și abătută. Am încercat să vorbesc cu ea.
— Ana… știu că e greu pentru tine. Și pentru mine e greu… Dar te iubesc ca pe copilul meu.
M-a privit lung, cu ochii mari și triști. — Dar tu nu ești mama mea…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Știu… dar aș vrea să fiu acolo pentru tine, dacă mă lași.
A dat din umeri și s-a retras în camera ei. Ușa s-a închis încet în urma ei, ca o sentință.
În lunile care au urmat, conflictele s-au adâncit. Irina mă acuza că îi „fur” copilul, Radu era prins între două femei care se certau mereu pe tema educației Anei, iar Ana devenea tot mai tăcută și mai retrasă. Vlad și Ilinca simțeau tensiunea din casă și începeau să o evite pe Ana.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ana a dispărut. Am găsit un bilet pe patul ei: „Nu vreau să mai aleg între voi. Vreau doar liniște.” Am intrat în panică. Am sunat-o pe Irina, pe Radu, pe toți prietenii Anei. După ore întregi de căutări disperate am găsit-o în parcul din apropiere, udă leoarcă și tremurând.
— De ce nu mă lăsați în pace? De ce trebuie mereu să aleg? a urlat ea printre lacrimi.
Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe fără să spun nimic. În sfârșit am înțeles: nu era vorba despre mine sau despre Irina. Era vorba despre Ana și despre nevoia ei de a fi acceptată fără condiții.
De atunci am încercat să schimb lucrurile. Am vorbit cu Irina; am mers împreună la consiliere de familie. Nu a fost ușor — încă ne certăm uneori — dar am început să ascultăm mai mult ce are Ana de spus.
Astăzi Ana are șaptesprezece ani și încă trăiește între două lumi. Dar acum știe că nu trebuie să aleagă între noi; poate fi iubită de amândouă fără vinovăție.
Uneori mă întreb: oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Câți copii sunt forțați să aleagă între părinți? Și câte mame vitrege își pun noaptea aceeași întrebare ca mine: „Oare fac destul?”