Între două iubiri: Când fiica mea refuză să-mi accepte noua șansă la fericire

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să-l aduci pe altcineva în casa noastră? Glasul Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima mi se strângea ca într-o menghină. Nu era prima oară când aveam această discuție, dar de fiecare dată mă durea la fel de tare.

Mă numesc Irina și am 45 de ani. Acum patru ani, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Soțul meu, Mihai, a murit într-un accident de mașină într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Am rămas singură cu Ana, atunci adolescentă, și cu o durere care părea că nu se va vindeca niciodată. Am muncit din greu ca să nu-i lipsească nimic, am renunțat la ieșiri, la prieteni, la orice vis personal. Totul pentru ea.

Anii au trecut greu. Seară de seară mă uitam la poza lui Mihai de pe noptieră și mă întrebam dacă voi mai putea vreodată să simt altceva decât golul acela apăsător. Ana a crescut, a intrat la facultate în București, dar a rămas mereu aproape de mine. Poate prea aproape. Într-o zi, la serviciu, l-am cunoscut pe Paul. Era noul contabil al firmei — calm, cu un zâmbet cald și ochi care păreau că văd dincolo de masca mea de femeie puternică. Am început să vorbim la pauzele de cafea, apoi să ieșim la plimbări prin parc. M-am simțit vinovată la început — ca și cum l-aș fi trădat pe Mihai. Dar Paul nu a încercat niciodată să-l înlocuiască. M-a ascultat, m-a înțeles și m-a făcut să râd din nou.

Când i-am spus Anei despre el, a izbucnit.
— Cum poți? Tata abia a plecat! Nu vezi că nu sunt pregătită?
— Ana, au trecut patru ani… Și eu am dreptul la fericire.
— Fericirea ta nu ar trebui să fie peste liniștea mea!

Am încercat să-i explic că Paul nu vrea să-i ia locul tatălui ei. Că nu vreau să uit ce am avut cu Mihai, dar că merit și eu o șansă la viață. Ana s-a închis în ea. Nu mai venea acasă decât rar, iar când venea, abia dacă mă saluta. Într-o seară, am găsit-o plângând în camera ei.
— Mi-e dor de tata… Și mi-e frică să nu te pierd și pe tine.
Am îmbrățișat-o strâns.
— N-ai cum să mă pierzi. Ești tot ce am mai scump pe lume.

Dar tensiunea creștea cu fiecare zi. Paul mă întreba timid dacă poate veni la noi la masă. Îmi era teamă să-i spun Anei. Într-un final, am cedat.
— Ana, Paul ar vrea să vină duminică la prânz.
— Atunci eu plec la Alexandra! N-am chef să-l văd.

M-am simțit sfâșiată între cele două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul și cea a femeii care tânjește după iubire. Mama mea, Maria, mă certa:
— Irina, nu poți trăi toată viața pentru alții! Ana trebuie să învețe că viața merge înainte.
Dar sora mea, Camelia, era de partea Anei:
— E prea devreme pentru ea. Ai răbdare!

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii.
— M-am certat cu Alexandra… Toți au părinți divorțați sau recăsătoriți și spun că e normal. Dar pentru mine nu e! Tata era totul pentru noi…
Am încercat să-i explic că nimeni nu-l va uita pe tata.
— Dar eu simt că-l trădezi!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă. M-am uitat la poza lui Mihai și am vorbit cu el în gând:
„Ce să fac? S-o las pe Ana să-mi dicteze viața? Sau să risc să o pierd pentru o șansă la fericire?”

Paul a simțit distanța dintre noi.
— Irina, nu vreau să te pun într-o situație imposibilă. Dacă vrei să ne oprim…
— Nu! Nu vreau să renunț la tine… Dar nici la Ana.

Au urmat luni grele. Încercam să fiu prezentă pentru Ana, dar inima mea era împărțită. Paul m-a cerut în căsătorie într-o seară ploioasă de aprilie.
— Nu pot accepta… încă nu — i-am spus printre lacrimi.
El m-a strâns în brațe fără reproșuri.

Într-o duminică dimineață, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Mamă… poate că am fost prea dură cu tine. Dar mi-e frică să nu dispari din lumea mea…
Am plâns amândouă mult timp.

Au trecut doi ani de atunci. Paul e încă lângă mine, răbdător și blând. Ana a început să-l accepte încet-încet. Nu e ușor — uneori încă simt privirea ei tristă când îl vede lângă mine. Dar am învățat că iubirea nu se împarte — se multiplică.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu-i răni pe cei dragi atunci când ne dorim ceva pentru noi? Cât timp trebuie să treacă până când avem voie să fim din nou fericiți?