Între două lumi: Bunica Ana și lupta cu uitarea

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce bunica Ana rătăcea prin sufragerie, încercând să deschidă ușa de la balcon. Ploua cu găleata afară, iar ea murmura ceva despre „trenul care o așteaptă la gară”.

Radu s-a apropiat de mine și m-a luat de mână. — Te rog, Maria, e mamaia mea. Nu are pe nimeni altcineva. Știu că e greu… dar nu putem s-o lăsăm singură.

Așa a început totul. O decizie luată din iubire, dar și dintr-un sentiment apăsător de datorie. Bunica Ana avea 82 de ani și suferea de Alzheimer. În ultimele luni, începuse să uite lucruri simple: unde a pus lingura, dacă a mâncat sau nu, cine sunt eu. Dar cel mai rău era când nu-l recunoștea nici pe Radu. Atunci îl privea cu ochi mari, speriați, ca și cum ar fi fost un străin care voia să-i facă rău.

La început am încercat să fac totul singură. Să-i gătesc mâncărurile preferate – ciorbă de perișoare, plăcintă cu mere –, să-i povestesc despre nepoții ei, să o țin ocupată cu albume vechi de fotografii. Dar boala nu ierta nimic. Într-o dimineață am găsit-o încercând să-și pună pantofii peste papuci și să iasă afară în pijama. — Trebuie să merg la școală, Maria! Mă așteaptă doamna învățătoare! — mi-a spus cu o voce pierdută.

Am încercat să râd, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să vreau. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, nu știau cum să reacționeze. La început au fost curioși și amuzați de poveștile bunicii despre „vremurile bune”, dar curând au început să se teamă de momentele în care bunica devenea agitată sau plângea fără motiv.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu s-o convingem pe Ana să meargă la culcare, Radu a venit la mine în bucătărie. — Maria, nu vreau să te pierd pe tine din cauza asta. Știu că e greu… Poate ar trebui să căutăm un azil.

M-am uitat la el cu ochii plini de oboseală și furie. — Și tu crezi că ea ar supraviețui acolo? Să moară printre străini? Nu pot… Nu pot s-o fac!

Zilele au început să semene una cu alta: dimineți în care o găseam pe Ana uitându-se la televizorul stins, după-amiezi în care trebuia s-o supraveghez ca pe un copil mic și nopți în care mă trezeam speriată că a ieșit din casă. Am început să mă simt captivă în propria mea viață. Prietenele mele mă evitau – „Nu vrem s-o deranjăm pe bunica”, spuneau ele –, iar la serviciu eram mereu obosită și neatentă.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând. — Mami, colegii râd de mine că bunica e nebună! De ce nu poate fi ca ceilalți bunici?

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum mă sfâșie vinovăția. — Bunica e bolnavă, iubita mea. Nu e vina ei… Dar știu că e greu.

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la ce devenise familia noastră. Radu era tot mai absent – se refugia în muncă sau ieșea cu prietenii „să mai uite de necazuri”. Eu mă simțeam singură și copleșită. Uneori îmi doream să nu fi acceptat niciodată ca Ana să locuiască cu noi.

Dar apoi au fost și momentele acelea rare, când boala părea că-și slăbește strânsoarea pentru câteva clipe. Într-o după-amiază de vară, stăteam toate trei pe bancă în fața blocului. Ana s-a uitat la mine și mi-a zâmbit așa cum nu o mai făcuse de luni întregi.

— Maria… îți mulțumesc că ai grijă de mine. Ești ca fata mea.

Atunci am plâns amândouă, fără rușine, sub privirile curioase ale vecinilor.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o noapte am auzit zgomote ciudate din sufragerie. Am fugit speriată și am găsit-o pe Ana încercând să deschidă geamul larg.

— Trebuie să plec! Mă așteaptă mama! — striga ea disperată.

Am reușit cu greu s-o liniștesc și am stat lângă ea până dimineața. Atunci am realizat că nu mai pot continua așa fără ajutor. Am vorbit cu Radu și am decis să angajăm o asistentă socială care să vină câteva ore pe zi.

Nu a fost ușor nici așa – banii erau puțini, certurile tot mai dese. Vlad a început să lipsească de acasă tot mai mult; Ilinca s-a închis în camera ei și vorbea doar cu prietenele pe internet.

Într-o zi, asistenta mi-a spus: — Maria, trebuie să ai grijă și de tine. Dacă te prăbușești tu, cine va mai avea grijă de toți?

Am început atunci să merg la un grup de sprijin pentru familiile celor cu Alzheimer. Acolo am întâlnit alte femei ca mine – obosite, furioase, dar încă pline de speranță. Am învățat că nu sunt singură și că nu e rușinos să ceri ajutor.

Ultima amintire clară pe care o am cu Ana este dintr-o dimineață liniștită de toamnă. Stătea la fereastră și privea frunzele galbene care cădeau încet.

— Ce frumos e afară… — a șoptit ea. — Parcă ar fi copilăria mea.

A murit câteva luni mai târziu, liniștită, în patul ei, cu mine și Radu lângă ea.

Acum casa e mai tăcută ca niciodată. Copiii au crescut; Radu și cu mine încercăm să ne regăsim unul pe celălalt după ani de sacrificii tăcute.

Uneori mă întreb: oare am făcut destul? Oare sacrificiul nostru a avut vreun rost? Sau poate iubirea adevărată înseamnă tocmai aceste renunțări dureroase? Voi ce ați fi făcut în locul meu?