Între două lumi: Povestea Mariei și lupta cu favoritismul din familie

— Nu e corect, mamă! De ce doar Vlad primește cadouri de la bunica? Eu nu contez?
Vocea Ioanei, fiica mea de zece ani, mi-a sfâșiat inima într-o după-amiază de decembrie, când bradul abia fusese împodobit și casa mirosea a cozonac. Stăteam în bucătărie, cu mâinile înfipte în aluat, încercând să-mi ascund lacrimile. Vlad, băiețelul meu de cinci ani din căsnicia cu Radu, soțul meu actual, tocmai primise o mașinuță scumpă de la mama lui Radu. Ioana primise doar o ciocolată mică, pe care o ținea strâns în palmă, ca pe un trofeu amar.

— Ioana, nu e vorba că nu contezi… am încercat eu să-i explic, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i spun unui copil că uneori adulții pot fi nedrepți? Cum să-i explic că sângele și tradițiile pot cântări mai mult decât dragostea?

Radu a intrat în bucătărie, cu Vlad pe umeri. S-a uitat la mine, apoi la Ioana.

— Ce s-a întâmplat aici?

— Nimic, am răspuns repede. Dar privirea Ioanei l-a trădat.

— Tataie, de ce bunica nu mă iubește și pe mine? a întrebat ea direct, cu inocența crudă a copilăriei.

Radu a ezitat. S-a uitat la mine, apoi la fiica mea. A oftat.

— Ioana, bunica… are niște obiceiuri mai vechi. Nu e vina ta. E vina noastră că nu am vorbit despre asta.

Am simțit cum furia mocnește în mine. De câte ori nu am încercat să discut cu mama lui Radu? De câte ori nu am auzit „Așa se face la noi!” sau „Sângele apă nu se face!”?

În seara aceea, după ce copiii au adormit, am stat cu Radu la masa din bucătărie. Am turnat două pahare de vin și am început să vorbesc.

— Nu mai pot. O văd pe Ioana cum suferă. Nu e corect față de ea. Dacă nu găsim o soluție, eu… nu știu cât mai pot suporta.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Știu că ai dreptate. Dar mama… pentru ea contează sângele. Nu cred că o pot schimba.

— Atunci schimbăm noi regulile! am spus cu hotărâre. Dacă nu putem schimba tradiția, schimbăm modul în care reacționăm la ea.

A doua zi am mers împreună la mama lui Radu. Am intrat în apartamentul ei mic din cartierul vechi al orașului, unde pereții erau plini de icoane și fotografii cu Vlad.

— Mamă, trebuie să vorbim, a început Radu.

— Ce s-a întâmplat? s-a mirat ea.

— E vorba de Ioana. Nu e corect să faci diferențe între copii. Ea simte asta și suferă.

Bătrâna s-a uitat la mine cu răceală.

— Maria, eu țin la fata ta, dar Vlad e sângele meu. Așa am fost crescută.

— Și eu am fost crescută să cred că familia e mai mult decât sânge, am răspuns eu tremurând. Dacă vreți ca Vlad să crească într-o familie unită, trebuie să simtă că sora lui contează la fel de mult.

A urmat o tăcere grea. Am plecat fără răspunsuri clare, dar cu inima ușor mai liniștită pentru că am spus ce aveam pe suflet.

În zilele următoare, tensiunea plutea în casă ca un nor greu. Ioana era tot mai retrasă; Vlad încerca să-i dea din jucăriile lui, dar ea refuza politicos. Într-o seară am găsit-o plângând sub pătură.

— Mamă, dacă nu mă vrea nimeni aici, pot să mă duc la tata?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună. I-am promis că voi face tot ce pot ca să-i fie bine.

Am început să organizez mici seri de familie: jocuri de societate unde fiecare era egal; cadouri simbolice pentru amândoi copiii; povești despre cât de important e să fim uniți chiar dacă nu avem același tată sau aceeași bunică.

Radu s-a implicat tot mai mult. A început să o ia pe Ioana cu el la cumpărături sau la plimbări prin parc doar ei doi. Vlad a devenit protectorul surorii lui la grădiniță: „Nu vă luați de sora mea!”

După câteva luni, mama lui Radu ne-a invitat la masă. Pe masă erau două pachete identice: unul pentru Vlad, unul pentru Ioana. Nu era mult — o păpușă și o mașinuță — dar gestul conta enorm.

— Maria… poate ai avut dreptate. Poate familia e mai mult decât sânge… a murmurat bătrâna.

Am simțit cum se rupe un zid vechi între noi.

Astăzi, când privesc la copiii mei jucându-se împreună fără griji, mă gândesc cât de greu e uneori să schimbi tradiții și cât curaj îți trebuie să spui adevărul chiar și celor dragi. Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din cauza unor obiceiuri vechi? Cât suntem dispuși să riscăm pentru ca niciun copil să nu se simtă vreodată „mai puțin” într-o familie?