Între două lumi: Povestea unei nurori la masa familiei

— Nu vreau să aud că băiatul meu spală vasele, Irina! La noi în familie, bărbații nu fac treaba femeilor!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună ca un ciocan pe gresia rece din bucătărie. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stă între noi ca un copil prins cu tema nefăcută. Mă uit la el, sperând să spună ceva, orice, dar el doar își coboară privirea în farfuria cu prăjituri.

În acea după-amiază de duminică, când soarele se strecura leneș printre perdelele vechi ale apartamentului nostru din Pitești, am simțit cum totul se schimbă. Nu era prima dată când doamna Mariana își exprima părerile despre cum ar trebui să arate o familie „adevărată”, dar niciodată nu fusese atât de directă. Simțeam că mă sufoc între pereții aceia încărcați de poze cu Vlad copil și diplomele lui de la olimpiadele de matematică.

— Mama, lasă, nu e mare lucru dacă spăl și eu vasele… încercă Vlad să detensioneze atmosfera.

— Nu! Nu vreau să aud! Irina, tu trebuie să ai grijă de casă. Așa am făcut și eu, așa a făcut și mama mea! Ce-o să zică lumea dacă află că Vlad al meu spală vasele?

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă prăbușesc sub greutatea acelor cuvinte. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De afară se auzea zgomotul tramvaiului și râsetele copiilor din fața blocului. M-am întrebat: chiar trebuie să trăiesc după regulile altcuiva?

Când m-am întors în bucătărie, Vlad era singur. Mariana plecase bombănind ceva despre „fetele din ziua de azi”. Vlad m-a privit cu ochii lui albaștri, plini de vinovăție.

— Îmi pare rău, Irina…

— Nu e vina ta. Dar nici nu pot să trăiesc mereu cu frica de ce va zice mama ta sau vecinii. Eu nu sunt sluga nimănui!

A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, tensiunea s-a simțit în fiecare gest: când puneam masa, când spălam rufele, când mergeam împreună la cumpărături. Vlad încerca să mă ajute pe ascuns, dar mereu cu teama că va fi văzut sau judecat.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe fetița noastră, Ana-Maria, am izbucnit:

— Vlad, tu chiar crezi că e normal ca eu să fac totul? Să muncesc opt ore la birou și apoi să gătesc, să spăl, să calc? Tu nu vezi că mă stinge încet?

Vlad s-a uitat la mine lung. Apoi a spus încet:

— Știu că nu e corect. Dar nu vreau să ne certăm cu mama… E bătrână, nu mai schimbăm noi lumea acum.

— Dar pe Ana-Maria cine o învață că poate fi orice vrea? Dacă vede că mama ei tace și înghite tot?

Am plâns atunci ca niciodată. Nu pentru mine, ci pentru fetița mea care risca să crească într-o lume în care femeile trebuie să fie mereu „gospodine perfecte”, indiferent cât le doare spatele sau sufletul.

În weekendul următor am fost invitați la masa de duminică la socri. Am ezitat mult dacă să mergem. În cele din urmă am decis că nu pot fugi mereu.

La masă, discuțiile au început banal: vremea, prețurile la piață, vecina de la trei care s-a mutat în Germania. Dar când am dus farfuriile la chiuvetă și Vlad s-a ridicat să mă ajute, Mariana a izbucnit din nou:

— Vlad! Stai jos! Ce-i asta?

De data asta nu am mai tăcut.

— Doamnă Mariana, vă respect pentru tot ce ați făcut pentru familia asta. Dar eu nu sunt menajera nimănui. Suntem o familie și împărțim totul: și bucuriile, și treburile casei.

A urmat o liniște apăsătoare. Socrul meu, domnul Ion, s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Vlad mi-a strâns mâna sub masă.

Mariana a oftat adânc.

— Poate că aveți dreptate… Dar eu așa am fost crescută. Mi-e greu să văd altfel lucrurile.

Am plecat acasă cu inima grea, dar și cu un strop de speranță. În zilele următoare, Vlad a început să mă ajute mai mult fără să se ascundă. Ana-Maria ne privea curioasă cum găteam împreună sau cum făceam ordine prin casă.

Dar conflictul nu s-a stins. Mariana ne vizita mai rar și mereu aducea vorba despre „cum era pe vremuri”. Prietenele mele mă întrebau dacă nu mi-e teamă că stric familia sau că-l „îndepărtez” pe Vlad de părinții lui.

Uneori mă simt singură în lupta asta. Alteori primesc mesaje de la alte femei care trec prin același lucru: „Irina, și eu m-am certat cu soacra pentru că soțul meu a vrut să schimbe scutecul copilului.” Sau: „La noi acasă încă se crede că bărbatul trebuie doar să aducă bani.”

M-am întrebat de multe ori dacă merită să mă lupt cu morile de vânt ale tradiției. Dar apoi o văd pe Ana-Maria jucându-se cu păpușile ei și spunând: „Tati face supa azi!” Și simt că poate schimbarea începe cu pași mici.

Poate nu voi reuși să schimb lumea sau mentalitatea soacrei mele. Dar pot schimba lumea fetiței mele.

Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați face în locul meu?