Între două lumi: Povestea unei soacre și a unei fiice în București

— Nu, mamă, nu avem nevoie de nimic! Am spus deja! vocea Ioanei răsună ascuțit în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu privesc nici spre soția mea, nici spre mama ei, care tocmai intrase pe ușă cu o sacoșă plină de cumpărături.

— Ioana, nu te mai supăra, am găsit niște mere bune la piață și am zis să vi le aduc. Știu că vă place plăcinta… vocea calmă a doamnei Maria încerca să domolească furtuna, dar Ioana deja își pierduse răbdarea.

— Mere avem! Nu trebuie să vii de fiecare dată cu ceva. Suntem adulți, ne descurcăm!

Am simțit cum mă strânge stomacul. De când ne-am mutat în București, totul părea să se fi schimbat. Chiria era uriașă, salariile abia ne ajungeau, iar viața părea un șir nesfârșit de compromisuri. Dar cel mai greu era să gestionez conflictul dintre cele două femei cele mai importante din viața mea.

Mama Ioanei locuia la Ploiești, dar venea aproape săptămânal la noi. Întotdeauna cu sacoșe pline: ouă de la țară, legume din grădină, uneori chiar și bani strecurați pe furiș în buzunarul gecii mele. Ioana însă refuza orice ajutor. „Nu vreau să creadă că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri”, îmi spunea seara, când rămâneam doar noi doi.

— Dar nu e nimic rău să primim ajutor, îi spuneam eu încet, încercând să nu o supăr.

— Ba da! E ca și cum am recunoaște că am eșuat. Că nu suntem suficient de buni pentru orașul ăsta scump și nemilos.

Nu știam ce să-i răspund. Și eu simțeam presiunea orașului: facturi care veneau una după alta, salariul meu de profesor care abia acoperea cheltuielile, jobul ei la o firmă de publicitate unde era mereu stresată și obosită. Dar mama ei părea singura care nu vedea cât de greu ne era.

Într-o seară, după ce doamna Maria plecase supărată pentru că Ioana îi refuzase din nou ajutorul, am găsit-o pe soția mea plângând în baie.

— Nu vreau să mă vadă slabă… Nu vreau să creadă că nu pot… a șoptit printre suspine.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era de fapt. Toată armura ei de femeie independentă se spărgea când rămânea singură cu gândurile ei.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Merg la mama. Nu mă aștepta la cină.”

Am rămas singur în apartamentul nostru mic și am început să mă gândesc la copilăria mea dintr-un sat din Buzău. La cum mama mea făcea totul pentru mine fără să aștepte nimic în schimb. La cât de greu îi era Ioanei să accepte că uneori dragostea vine sub forma unui coș cu mere sau a unei pungi cu cartofi.

Seara târziu, Ioana s-a întors. Avea ochii umflați de plâns.

— Am certat-o… I-am spus că nu mai vreau să vină la noi… Dar apoi am văzut cât de tristă era… Și mi-am dat seama că poate nu o să mai fie mereu aici ca să mă ajute…

Am tăcut. Nu știam ce să spun. În locul meu, poate altcineva ar fi găsit cuvintele potrivite. Eu doar am luat-o de mână.

— De ce e atât de greu să acceptăm ajutorul celor dragi? De ce ne e rușine să fim vulnerabili?

A doua zi, doamna Maria a venit din nou. De data asta cu o pungă mică de covrigi calzi.

— Am trecut pe lângă brutărie și m-am gândit la voi…

Ioana s-a uitat la mine. Apoi s-a dus și a luat covrigii din mâna mamei ei.

— Mulțumim, mamă…

A fost pentru prima dată când am simțit că ceva s-a schimbat între ele. Poate nu mult, dar destul cât să sper că într-o zi vom reuși să fim o familie adevărată, fără orgolii și fără rușine.

Uneori mă întreb: oare cât de mult ne costă mândria? Și dacă dragostea vine sub forma unui coș cu mere sau a unei pungi cu covrigi calzi, merită oare s-o refuzăm doar ca să părem puternici?