Între inimă și rațiune: Povestea unei a doua șanse

— Mamă, nu pot să cred că vrei să faci asta! Ai 57 de ani, nu vezi că omul ăsta te minte?
Vocea Jenei răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, tăioasă, mă făcea să mă simt din nou ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Doru stătea în prag, cu palmele strânse la spate, evitând să mă privească.

Nu știu când am ajuns aici, la această răscruce. După ce soțul meu, Ion, a murit acum opt ani, am crezut că viața mea s-a terminat. Am trăit pentru Jelena și pentru nepoții mei. Am uitat să mai fiu femeie, să mai visez. Până când l-am întâlnit pe Doru la piață, într-o dimineață ploioasă de octombrie. M-a ajutat să car plasele grele și mi-a zâmbit cu o blândețe pe care nu o mai văzusem de mult.

— Nu ești singură pe lume, Maria, mi-a spus el atunci. Și nici nu trebuie să fii.

Așa a început totul. Întâlniri la cafenea, plimbări prin parc, seri în care râdeam ca doi copii. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc. Dar fericirea mea a devenit curând motiv de ceartă în familie.

— Mamă, nu vezi că vrea doar banii tăi? De ce nu-l interesează să-l cunoască pe Vlad sau pe Andreea? De ce nu vrea să vină la noi acasă?
Jelena insista mereu pe aceleași întrebări. Îmi arunca în față tot felul de zvonuri: că Doru ar avea datorii, că ar fi fost văzut cu alte femei la barul din cartierul vecin. Eu încercam să-i explic că nu are motive să se teamă.

— Ești geloasă pentru că eu am găsit pe cineva și tu nu? am întrebat-o într-o zi, fără să-mi dau seama cât de tare o va durea.

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu inima frântă între două iubiri: cea pentru copilul meu și cea pentru bărbatul care îmi dăduse speranță.

Într-o seară, Doru m-a cerut în căsătorie. Avea un inel modest și ochii umezi de emoție.

— Maria, vreau să-ți fiu alături până la capăt. Nu-mi pasă ce zice lumea sau familia ta. Eu te iubesc.

Am spus „da”, dar bucuria mi-a fost umbrită de reacția Jenei. A venit la mine cu un dosar plin de hârtii: extrase bancare, copii după acte vechi, printuri cu mesaje de pe Facebook.

— Uite, mamă! Uite ce am găsit! Doru are datorii la bancă și a mai cerut bani și altor femei! Nu vezi că e un escroc?

Am simțit cum mi se taie respirația. L-am chemat pe Doru și i-am pus totul în față.

— E adevărat? Ai mințit?

A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc:

— Maria… Am avut probleme financiare după divorț. Am încercat să le rezolv singur. Da, am împrumutat bani, dar nu am păcălit pe nimeni. Nu sunt perfect. Dar sentimentele mele pentru tine sunt adevărate.

Nu știam ce să cred. Jelena plângea în camera alăturată, iar Doru mă privea cu ochii lui triști. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi am mers la biserică. M-am rugat pentru înțelepciune. Preotul m-a privit blând:

— Maria, fiecare om merită o a doua șansă. Dar trebuie să fii sigură că nu-ți sacrifici liniștea pentru o iluzie.

Am ieșit din biserică mai confuză ca niciodată. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu.

— Să nu asculți doar de gurile rele, draga mea! Dar nici să nu te arunci cu capul înainte. Fata ta te iubește, chiar dacă nu știe cum să-ți arate.

Seara aceea am petrecut-o cu Jelena. Am stat la masă ore întregi, fără să vorbim prea mult. La un moment dat mi-a luat mâna:

— Mamă… Mi-e frică să nu suferi iar. Nu vreau să te pierd.

Am plâns amândouă. Am realizat atunci cât de greu îi este să mă vadă fericită cu altcineva decât tatăl ei.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Doru a încercat să repare lucrurile: a venit la noi acasă, a vorbit deschis cu Jelena și i-a promis că nu are nimic de ascuns. Încet-încet, lucrurile s-au mai liniștit, dar rana dintre mine și fiica mea încă doare.

Ziua nunții se apropie și încă mă întreb dacă fac bine. O parte din mine vrea să creadă în iubire și în a doua șansă; cealaltă parte se teme că voi regreta toată viața dacă aleg greșit.

Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar hotărâtă să-și trăiască viața până la capăt.

Oare e vreodată prea târziu să iubești? Sau trebuie să ne mulțumim cu singurătatea doar pentru că ceilalți cred că nu mai avem dreptul la fericire?