Între Patru Pereți: Casa Care N-a Devenit Acasă

— Nu mai sta așa, mamă, că ne faci să ne simțim prost! vocea Ioanei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc locul pe canapeaua din sufrageria ei, printre pernele decorative și jucăriile nepotului meu, Vlad.

Mi-am strâns palmele în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie. Am privit pe fereastră, la blocurile cenușii din cartierul Titan, și m-am întrebat: când a devenit totul atât de rece între noi?

Acum doi ani, după ce am vândut casa părintească din Bacău, am împărțit banii între Ioana și Radu, copiii mei. Le-am cumpărat apartamente în București, visând că vom fi aproape unii de alții, că voi fi bunica iubită care vine cu plăcinte calde și povești la culcare. Dar realitatea a fost alta.

— Mamă, nu poți să vii oricând vrei tu! Radu mi-a spus într-o seară, când am sunat să-l întreb dacă pot trece pe la el. — Am viața mea, programul meu… Nu mai suntem ca înainte.

M-a durut. Am simțit cum mi se strânge inima. Eu, care am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, care am stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnavi, acum eram o povară.

Într-o duminică ploioasă, am încercat să aduc familia împreună. Am gătit sarmale și cozonac după rețeta mamei mele. Am pus masa în apartamentul Ioanei, sperând că mirosul copilăriei îi va aduce mai aproape. Dar Ioana era nervoasă:

— Mamă, nu trebuia să faci atâta mâncare! Cine mănâncă atâtea sarmale? Și iar ai lăsat bucătăria vraiște…

Vlad se juca pe tabletă, Radu răspundea absent la mesaje pe telefon. Nimeni nu m-a întrebat cum mă simt sau dacă mi-e dor de casă. M-am simțit invizibilă.

Seara târziu, când am rămas singură în camera de oaspeți — camera mea temporară — am plâns în pernă. Mi-am amintit de serile din Bacău, când copiii alergau prin curte și râdeau cu gura până la urechi. Atunci eram o familie.

A doua zi dimineață, Ioana mi-a spus:

— Mamă, poate ar trebui să-ți găsești ceva de făcut… Să mergi la un club de pensionari sau să-ți faci prieteni noi. Nu poți sta mereu aici.

Am simțit că mă lovește un val de rușine și neputință. Eu nu voiam decât să fiu aproape de ei. Să simt că mai contez.

Am încercat să mă adaptez. Am mers la biserică duminica, am stat la coadă la farmacie cu alte bătrâne care povesteau despre copii plecați în străinătate sau nepoți care nu le mai sunau niciodată. Dar eu eram aici, la doi pași de copiii mei, și totuși atât de departe.

Într-o seară, l-am sunat pe Radu:

— Mamă, sunt ocupat… Poate altădată.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am sufocat cu dragostea mea? Poate le-am dat prea mult și nu le-am cerut niciodată nimic?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Ioanei ce simt:

— Ioana, știi… Mă simt singură. Parcă nu mai am loc aici.

Ea a oftat:

— Mamă, toți avem problemele noastre. Și eu sunt obosită… Nu e ca și cum tu nu ai unde sta sau nu ai bani. Poate ar trebui să te bucuri de viață.

Dar cum să te bucuri de viață când sufletul ți-e gol?

Am început să scriu scrisori către mama mea — scrisori pe care nu le voi trimite niciodată. Îi povesteam cât de greu e să fii mamă într-o lume care nu mai are nevoie de tine. Cât doare să vezi că tot ce ai construit nu mai are valoare.

Într-o zi, la piață, o femeie bătrână m-a întrebat:

— Aveți copii?
— Da… Dar parcă nu-i mai am.

Ea a zâmbit trist:

— Știu cum e. Și eu am dat totul pentru ai mei. Acum mă uit la poze și mă rog să mă sune.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Am privit pereții albi ai camerei mele și m-am întrebat dacă nu cumva casa fără dragoste e doar o cutie goală.

Într-o seară, Vlad a venit la mine:

— Bunico, vrei să jucăm ceva?

Am zâmbit printre lacrimi și l-am strâns în brațe. Pentru o clipă, am simțit căldura pe care o căutam.

Dar când Vlad a plecat la culcare și Ioana a stins lumina din hol fără să-mi spună noapte bună, singurătatea s-a așezat din nou peste mine ca o pătură grea.

Mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă la final rămâi doar cu pereții reci ai unei case? Oare dragostea se măsoară în apartamente sau în clipele petrecute împreună? Voi ce credeți?