Lacrimi la nunta fiului meu: O mamă între așteptări și acceptare

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! vocea mea tremura, deși încercam să par stăpână pe mine. Rochia mea albastră, aleasă cu grijă pentru această zi, părea să mă strângă ca o cămașă de forță. În jurul meu, sala de evenimente era plină de râsete și clinchete de pahare, dar eu simțeam doar un gol apăsător în piept.

Radu, fiul meu, mă privea cu ochii lui mari, aceiași ochi pe care îi avea când era mic și venea să-mi arate o notă bună la școală. Acum, însă, privirea lui era hotărâtă, dar și rănită. — Mamă, te rog… E ziua mea. Nu vreau să ne certăm acum.

Mi-am mușcat buza. Nu era momentul să-i spun că nu o suport pe Irina, viitoarea lui soție. Că mi-am imaginat mereu altfel nora mea: poate o fată ca Simona, vecina noastră — liniștită, cu familie bună, nu ca Irina, crescută doar de mamă, cu un tată care a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Dar Radu nu voia să audă de trecutul ei. Pentru el conta doar prezentul.

— Să știi că nu ești singura care are emoții azi, a șoptit el, încercând să-mi zâmbească. Dar eu nu puteam zâmbi. M-am retras într-un colț al sălii, unde am început să plâng în tăcere.

— Ce faci aici singură? a venit sora mea, Mariana, cu un pahar de vin alb. — Nu te bucuri pentru Radu?

— Nu pot… Nu pot să accept alegerea asta. Parcă nu-l mai recunosc.

Mariana a oftat și m-a privit cu blândețe. — Știi că și mama noastră a avut rezerve când m-am măritat cu Doru. Și totuși, timpul le-a rezolvat pe toate.

— Nu e la fel! Irina nu e potrivită pentru el. E impulsivă, vorbește tare, nu știe să gătească… Ce vor spune rudele?

— Ce contează ce spun rudele? Să fie el fericit! a spus Mariana și m-a lăsat singură cu gândurile mele.

Am privit spre masa mirilor. Irina râdea zgomotos la o glumă spusă de naș. Radu îi ținea mâna sub masă și îi șoptea ceva la ureche. Păreau fericiți. Dar eu simțeam că pierd ceva — poate controlul asupra vieții fiului meu.

Când a venit momentul dansului mirilor, am simțit cum toți ochii se îndreaptă spre ei. Muzica răsuna în sală, iar eu mă uitam la Irina: rochia ei simplă, părul prins într-un coc dezordonat, râsul sincer. Nu era deloc ce-mi imaginasem pentru fiul meu.

După dans, Irina s-a apropiat de mine. — Doamnă Maria… pot să vă spun așa? Vreau să vă mulțumesc că ați crescut un om atât de bun. Știu că nu sunt ce v-ați dorit pentru el… dar îl iubesc enorm.

M-am uitat la ea surprinsă. Ochii îi erau umezi. — Știu că nu vă place de mine… dar vă promit că o să fac tot ce pot ca să fie fericit.

Nu am știut ce să răspund. Am simțit un nod în gât și am dat din cap fără să spun nimic.

Mai târziu, în timp ce invitații dansau și râdeau, am ieșit pe terasă să iau aer. L-am găsit acolo pe tata lui Radu, Viorel, cu o țigară aprinsă.

— Ce-i cu tine? m-a întrebat el.

— Nu pot… Nu pot să mă prefac că sunt fericită.

Viorel a dat din umeri. — Maria, copiii nu sunt ai noștri toată viața. Trebuie să-i lăsăm să-și trăiască viața lor.

— Dar dacă greșește?

— Atunci va învăța din greșeli. Dar dacă nu-l lași să aleagă singur… va ajunge să te urască.

Am rămas pe gânduri mult timp după ce Viorel a plecat înapoi în sală. Poate avea dreptate. Poate că dragostea de mamă nu înseamnă doar să-l protejez pe Radu cu orice preț, ci și să-l las să-și găsească drumul.

Când m-am întors în sală, Irina dansa cu mama ei. Am observat cât de strâns o ținea în brațe și cât de mult semănau: aceeași privire hotărâtă, același zâmbet larg. M-am gândit la copilăria Irinei — fără tată, cu lipsuri și greutăți — și mi-am dat seama că poate tocmai asta o făcuse atât de puternică.

La finalul serii, când toți invitații plecau rând pe rând, Radu s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc că ai venit, mamă. Știu că nu ți-a fost ușor azi.

Am simțit cum lacrimile îmi curg din nou pe obraji — dar de data asta erau altfel. Nu mai erau lacrimi de furie sau dezamăgire, ci de eliberare.

— Să fii fericit, Radu… Asta contează cel mai mult.

În noaptea aceea am stat trează mult timp, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat. Poate că nu putem controla alegerile copiilor noștri — dar putem alege să-i iubim necondiționat.

M-am întrebat: oare câte mame trăiesc aceeași luptă ca mine? Oare câți dintre noi ne lăsăm orbiți de prejudecățile noastre și uităm ce e cu adevărat important?

Poate că adevărata iubire e să accepți că fericirea copilului tău nu arată mereu așa cum ai visat tu.