„Mama, semnează pentru mine” – Povestea unei mame sfâșiate între iubire și adevăr

— Mama, te rog, nu mă lăsa acum! Semnează pentru mine, doar de data asta!
Vocea lui Vlad tremura, iar ochii lui căprui, aceiași pe care îi avea de când era mic, mă priveau cu disperare. Era trecut de miezul nopții și afară ningea ca-n povești, dar în sufletul meu era furtună.

Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată aici. Să stau la masa din bucătărie, cu pixul în mână, privind un formular de la facultate pe care Vlad trebuia să-l semneze singur. Era vorba despre o cerere de reexaminare, dar știam prea bine că nu era doar atât. Vlad picase examenul din cauza absențelor și a minciunilor pe care le tot spunea în ultimul timp. Dacă nu rezolva asta, risca să fie exmatriculat.

— Vlad, nu pot… Nu e corect. Trebuie să-ți asumi ce-ai făcut! am spus încet, simțind cum mi se strânge inima.

El a izbucnit:
— N-ai idee ce presiune e pe mine! Tata mă compară mereu cu Radu, iar tu… tu nici măcar nu vrei să mă ajuți când am cea mai mare nevoie!

M-am ridicat brusc de pe scaun. Am simțit cum vechile răni se deschid. Radu, fratele lui mai mare, era mereu „băiatul perfect”: olimpic la matematică, bursier la București, niciodată nu ridica tonul. Vlad însă era visătorul, artistul familiei, cel care mereu căuta scurtături și se pierdea în propriile vise.

— Vlad, nu e vorba că nu vreau să te ajut! Dar dacă semnez pentru tine, te mint pe tine și mă mint pe mine. Și dacă află facultatea? Dacă te dau afară?

A izbucnit în plâns. L-am văzut atât de mic și neajutorat încât mi s-a rupt sufletul. Mi-am amintit de nopțile când îi citeam povești ca să adoarmă și promiteam că voi fi mereu acolo pentru el.

— Mama, dacă nu mă ajuți acum, totul e pierdut! Nu pot să-i spun tatei… Știi cum e el!

Știam prea bine. Soțul meu, Ion, era un om dur, crescut la țară, cu reguli stricte și puțină răbdare pentru greșeli. Între el și Vlad era mereu un zid invizibil. Eu eram liantul, cea care încerca să-i împace.

Am luat formularul în mână. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat la Vlad și am văzut în ochii lui nu doar frică, ci și rușine. Știam că dacă semnez acum, îi transmit că poate scăpa mereu cu minciuni.

— Vlad, hai să vorbim cu tata împreună. Poate găsim o soluție.

A dat din cap disperat:
— Nu! Nu pot! O să mă urască! O să spună că sunt un ratat!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar știam că nu pot repara totul cu o semnătură.

În acea noapte n-am dormit deloc. L-am auzit pe Vlad plângând în camera lui. Dimineața, Ion a venit la bucătărie și m-a întrebat:

— Ce-ai pățit? Pari obosită.

Am ezitat o clipă, apoi am spus:
— Ion… trebuie să vorbim despre Vlad.

A oftat adânc:
— Ce-a mai făcut?

I-am povestit totul. S-a ridicat nervos de pe scaun:
— Mereu îl acoperi! De-aia a ajuns așa! Dacă era după mine…

— Ion, nu-l ajutăm dacă țipăm la el! Trebuie să-l ascultăm!

A urmat o ceartă ca multe altele: reproșuri vechi, frustrări nespuse. Vlad a intrat în bucătărie palid ca varul.

— Lasă-mă în pace! N-am nevoie de nimeni! a strigat el și a trântit ușa.

În zilele următoare a stat mai mult plecat de acasă. Nu răspundea la telefon. Eu mă topeam de griji și vinovăție. Mă întrebam dacă am făcut bine sau rău că n-am semnat.

Într-o seară a venit acasă ud leoarcă de la ploaie. Avea ochii roșii și părea că a îmbătrânit cu zece ani într-o săptămână.

— Mama… am fost la facultate. Le-am spus adevărul.

Am simțit cum îmi cade o piatră de pe inimă.

— Și?

— Mi-au dat o șansă. Trebuie să refac anul… Dar nu m-au dat afară.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi. Ion a venit lângă noi și l-a bătut ușor pe umăr:

— E greu să recunoști când ai greșit. Dar asta te face bărbat.

Au trecut luni de atunci. Relația dintre Vlad și tatăl lui s-a schimbat încet-încet. Eu încă mă gândesc la acea noapte și la cât de aproape am fost să cedez.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi alegem adevărul când doare cel mai tare? Sau ne lăsăm conduși de frică și iubire? Poate că uneori cea mai mare dovadă de dragoste e să spui „nu”.