„Nu e pătuț, nu e masă de înfășat, nici măcar un biberon” – Întoarcerea mea acasă în haos

— Nu pot să cred! Nu pot să cred că ai uitat tot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam fetița în brațe și priveam neputincioasă camera goală. Pe jos, cutii nedesfăcute, haine aruncate la întâmplare, iar în colțul unde ar fi trebuit să fie pătuțul — nimic. Radu stătea în ușă, cu ochii în pământ, încercând să-și găsească cuvintele.

— Am avut o săptămână grea la birou, Irina… Știi cum e cu proiectul ăsta nou… a murmurat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe marginea patului, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Fetița plângea încet, iar eu nu știam cum să o liniștesc. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Când am plecat spre maternitate, visam la momentul acesta: să vin acasă cu Maria, să o pun în pătuțul ei nou, să îi arăt camera pregătită cu dragoste. Dar realitatea era departe de vis. Nici pătuț, nici masă de înfășat, nici măcar un biberon curat. Doar haos și o liniște apăsătoare.

— Irina, te rog… O să rezolv totul azi. Promit! a încercat Radu să mă liniștească.

— Azi? Azi? Maria are nevoie de mine acum! Eu am nevoie de tine acum! am ridicat tonul fără să vreau. Și tu… tu nici măcar nu ai fost aici!

Radu a tăcut. S-a apropiat încet și a încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras instinctiv. Nu voiam să-l simt aproape. Nu atunci.

În acea noapte, am dormit puțin. Maria plângea des, iar eu nu știam dacă plânge de foame sau doar pentru că simțea neliniștea mea. M-am ridicat de nenumărate ori din pat, am legănat-o pe brațe, am încercat să-i cânt încet, dar lacrimile nu mă lăsau nici pe mine.

A doua zi dimineață, mama a venit pe neașteptate. A intrat direct în cameră și m-a găsit plângând cu Maria la piept.

— Irina, ce s-a întâmplat? De ce nu e nimic pregătit?

— Radu… n-a avut timp… Am spus printre suspine.

Mama s-a uitat la mine cu milă și furie în același timp.

— Să nu-mi spui că ai stat singură toată noaptea! Unde e el?

— La birou… A zis că are ședință importantă.

Mama a oftat adânc și a început să strângă lucrurile prin casă. În câteva ore, împreună am reușit să montăm pătuțul pe care îl cumpărasem cu luni în urmă, dar pe care Radu îl lăsase în cutie. Am spălat hainele Mariei și am sterilizat biberonul. Mama mi-a făcut o supă caldă și mi-a spus să dorm puțin cât ea are grijă de fată.

Când Radu a venit acasă seara târziu, mama l-a întâmpinat la ușă.

— Să-ți fie rușine! Irina nu e singură pe lume! Dacă nu poți fi tată și soț acum, când are cea mai mare nevoie de tine, atunci când?

Radu a rămas fără cuvinte. S-a uitat la mine lung, dar eu mi-am întors privirea spre Maria.

În zilele care au urmat, am început să mă simt tot mai copleșită. Maternitatea nu era așa cum mi-o imaginasem. Mă simțeam vinovată că nu sunt fericită, că nu pot zâmbi când Maria râde în somn sau când Radu încearcă stângaci să mă ajute. Într-o seară, după ce Maria a adormit greu, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot singură! Simt că mă sufoc!

Radu s-a apropiat timid:

— Irina… știu că am greșit. Dar nu știu cum să repar… Tot ce fac pare greșit.

— Atunci începe prin a fi aici! Nu vreau flori sau cadouri. Vreau să fii lângă mine când plâng noaptea de frică sau de oboseală!

A fost pentru prima dată când l-am văzut plângând. S-a așezat lângă mine pe podea și m-a luat de mână.

— Mi-e frică și mie… Mi-e frică să nu te pierd. Mi-e frică să nu fiu un tată rău.

Am stat mult timp așa, în liniște. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt chiar singură.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe cu adevărat. Am mers împreună la consiliere de cuplu la policlinica din cartier — doamna psiholog Popescu ne-a ascultat răbdătoare și ne-a ajutat să ne spunem lucruri pe care le țineam ascunse de ani de zile: frustrări legate de bani, de părinți, de lipsa timpului pentru noi doi.

Radu a început să vină mai devreme acasă. Învățam împreună cum să schimbăm scutece sau cum să calmăm colicile Mariei. Am râs prima dată după mult timp când Radu a pus scutecul invers și Maria l-a stropit direct pe cămașa lui preferată.

Dar nu totul era roz. Mama încă mă certa că „nu-l pun la punct” pe Radu sau că „nu fac destul pentru casă”. Prietenele mele îmi spuneau că „așa sunt bărbații”, dar eu simțeam că merit mai mult decât resemnare.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama despre cât de „bun soț” e Radu sau cât de „rea noră” sunt eu, am ieșit afară cu Maria în brațe și m-am așezat pe banca din fața blocului. O vecină bătrână s-a apropiat și mi-a spus:

— Dragă mamă tânără, nimeni nu știe cât poți duce până nu duci. Dar ai grijă de tine — dacă tu cazi, cade totul.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Am început să cer ajutor când simțeam că nu mai pot. Am vorbit deschis cu Radu despre depresia postnatală care mă apăsa ca o piatră pe piept. El m-a ascultat fără să mă judece și m-a ținut în brațe când plângeam fără motiv.

Acum Maria are aproape un an și râde toată ziua prin casă. Eu și Radu încă avem zile grele — dar suntem împreună în ele. Am învățat că familia nu e despre perfecțiune sau despre cine face mai mult, ci despre cine rămâne lângă tine când totul pare pierdut.

Mă întreb uneori: câte mame trec prin asta fără să spună nimănui? Câte familii se destramă pentru că nu avem curajul să cerem ajutor? Poate povestea mea îi va face pe unii să vorbească — sau măcar să asculte.