O aniversare care a rupt tăcerea: „De ce tocmai la noi?”

— Nu pot să cred! Cum adică vine toată lumea la noi acasă? De ce nu m-a întrebat nimeni nimic?
M-am trezit cu un mesaj de la Mariana, soacra mea: „Am vorbit cu toți, duminică la ora 3 suntem la voi pentru ziua lui Vlad. Să nu uiți de tort!” Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Vlad, soțul meu, era încă în pat, adormit, iar eu mă uitam la telefon ca și cum ar fi explodat.

Nu era prima dată când Mariana lua decizii pentru noi. Dar de data asta, ceva s-a rupt în mine. Am început să mă plimb prin bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Ploua mocănește afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare.

— Vlad, trezește-te! Ai văzut ce-a scris maică-ta?
El s-a ridicat încet, cu ochii încă lipiți de somn.
— Ce s-a întâmplat?
— Ziua ta. La noi. Fără să mă întrebe nimeni nimic.
A oftat și s-a uitat la mine cu o resemnare pe care o cunoșteam prea bine.
— Lasă, că nu e mare lucru. O să fie frumos…
— Nu e mare lucru pentru tine! Pentru mine e! Eu trebuie să fac curat, să gătesc, să suport privirile și comentariile ei…

Mi-am amintit de anul trecut, când Mariana a criticat tot: de la felul în care am aranjat masa până la cât de „fără gust” era salata de vinete. Atunci am tăcut. Acum nu mai puteam.

Am ieșit pe balcon să respir. Blocul nostru din cartierul Militari era liniștit la ora aceea, dar în sufletul meu era furtună. Mi-am sunat sora, Irina.

— Nu mai pot, Irina! Parcă nu mai am nicio putere în casa asta…
— Spune-i! Spune-i că nu vrei! Nu ești menajera lor!

Avea dreptate. Dar cum să-i spun Marianei? Cum să-i spun lui Vlad că nu mai pot? Că mă simt invizibilă?

Când a venit ziua cu pricina, am încercat să mă port normal. Am făcut curat, am gătit, am cumpărat tortul preferat al lui Vlad. Dar fiecare mișcare era o povară. Mariana a venit cu două ore mai devreme.

— Vai, ce bine miroase! Dar ai pus prea mult usturoi în mujdei…
Am strâns din dinți.

Apoi au început să vină invitații: fratele lui Vlad cu soția lui (care niciodată nu mă salută cum trebuie), unchiul Gică (care bea prea mult și povestește aceleași bancuri proaste), verișoara Andreea (care se laudă cu vacanțele ei în Grecia). Toți râdeau, vorbeau tare, iar eu simțeam că mă sufoc.

La un moment dat, Mariana a început să povestească tuturor cum „la casa noastră nu se face nimic fără mine”. Toți au râs. Vlad a zâmbit jenat. Eu am simțit că explodez.

— Mariana, te rog frumos să nu mai spui asta! Nu e casa ta, e casa noastră!
S-a făcut liniște brusc. Mariana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Cum adică? Eu doar glumeam…
— Nu e glumă! M-am săturat să iei decizii pentru noi fără să ne întrebi! M-am săturat să mă simt ca o străină în propria casă!

Vlad s-a ridicat:
— Hai, gata… Nu e momentul…
— Ba da, e momentul! Dacă nu spun acum, n-o să spun niciodată!

Am început să plâng. Toată lumea se uita la mine ca la un animal ciudat. Mariana a început și ea să plângă:
— Eu doar am vrut să fie frumos pentru Vlad…
— Dar pentru mine? Pentru mine cine vrea să fie frumos?

A urmat o tăcere apăsătoare. Unchiul Gică s-a ridicat și a zis că merge jos la țigară. Andreea s-a uitat în telefon. Fratele lui Vlad a încercat să schimbe subiectul.

După ce au plecat toți, Vlad m-a luat în brațe.
— De ce nu mi-ai spus până acum cât de rău te simți?
— Ți-am spus… dar n-ai vrut să auzi.

A doua zi, Mariana m-a sunat plângând.
— Îmi pare rău dacă te-am rănit… Dar nu știu altfel…
— Poate ar trebui să încercăm altfel…

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Vlad a început să mă asculte mai mult. Mariana mă întreabă înainte să vină pe la noi. Dar rana rămâne acolo — rana anilor în care am tăcut.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc cu astfel de răni ascunse? Câte femei tac de teamă să nu strice „liniștea”? Oare chiar merită liniștea asta dacă prețul e propria ta voce?