O vizită neașteptată care a schimbat totul

— Ce-ai făcut, George? Cum ai putut să o chemi pe mama ta fără să mă întrebi? Vocea Irinei tremura, iar ochii ei obosiți de nesomn și lacrimi mă priveau acuzator. Țineam în brațe băiețelul nostru de doar trei zile, iar în ușă, cu un buchet de garoafe roșii și un zâmbet larg, stătea mama — Viorica, femeia care nu acceptase niciodată că nu mai sunt doar al ei.

M-am simțit prins la mijloc, ca un copil prins cu mâța-n sac. — Irina, am vrut doar să… să o fac fericită. Să-l vadă pe Vlad. E primul ei nepot.

Irina a oftat adânc și s-a retras în dormitor, lăsându-mă singur cu mama și cu un nod uriaș în gât. Mama a pășit încet în sufragerie, privind peste tot ca și cum ar fi venit pentru prima dată la noi acasă. S-a aplecat spre Vlad și i-a șoptit: — Bunica e aici, puiule. Bunica te iubește.

M-am așezat pe canapea, încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam toate certurile dintre ele — de la nunta noastră când mama a insistat să avem muzică populară, până la discuțiile despre cum ar trebui crescut copilul. Mama mereu avea dreptate, iar Irina mereu se simțea invadată.

— George, pot să o văd pe Irina? a întrebat mama cu o voce neobișnuit de blândă.

— Nu cred că e momentul… E supărată pe mine. Pe noi.

Mama s-a așezat lângă mine și pentru prima dată am văzut-o nesigură. — Știi… când te-am născut eu, eram singură. Mama mea murise cu un an înainte. N-am avut pe nimeni să mă ajute. Poate de-asta mă bag mereu peste voi… Mi-e teamă că nu sunt de folos.

M-am uitat la ea surprins. Nu o auzisem niciodată vorbind despre slăbiciunile ei. Mereu fusese stânca familiei, cea care ținea totul sub control.

— Poate ar trebui să îi spui asta Irinei, am șoptit.

A dat din cap și s-a ridicat încet. A bătut la ușa dormitorului și a intrat fără să aștepte răspunsul. Am rămas singur cu Vlad și cu o liniște apăsătoare. Din spatele ușii se auzeau voci stinse, apoi tăcere. Minutele treceau greu.

Când ușa s-a deschis, Irina avea ochii roșii dar zâmbea slab. Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— George, cred că trebuie să învățăm să fim o familie adevărată. Să ne ascultăm unii pe alții.

Irina s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna. — Am vorbit… mult. Despre frici, despre dorințe, despre cum ne simțim fiecare. Și știi ce? Cred că putem încerca să fim mai deschiși. Dar te rog… data viitoare întreabă-mă înainte.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet. Vlad dormea liniștit între noi, iar pentru prima dată de când ne-am întors de la maternitate am simțit că suntem cu adevărat împreună.

Seara aceea a fost începutul unei noi etape pentru familia noastră. Mama a început să vină mai rar și doar când era invitată. Irina i-a cerut sfaturi despre alăptare și colici, iar eu am învățat să nu mai iau decizii peste capul soției mele.

Au urmat luni cu suișuri și coborâșuri — certuri mici despre diversificare sau despre cine ține copilul în brațe mai mult. Dar ceva se schimbase: nu mai eram trei oameni care trăiau fiecare după regulile lui, ci o familie care învățase să comunice.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am ieșit toți trei la plimbare în parc. Mama ne-a întâmpinat cu plăcinte calde și un termos cu ceai. Irina a râs când Vlad i-a tras bunicii basmaua de pe cap, iar mama i-a spus: — Ești norocoasă că ai parte de ajutorul meu! Dar dacă vrei să mă dai afară din parc, spune-mi direct!

Am râs toți trei și pentru prima dată am simțit că nu mai trebuie să aleg între femeile din viața mea.

Acum, când mă uit la Vlad cum doarme liniștit între noi, mă întreb: Câte familii se destramă din cauza orgoliilor sau a lipsei de comunicare? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat?