Pensionarea mea, libertatea mea: între dorințe și datorii față de familie

— Mamă, nu înțeleg de ce ai devenit așa egoistă! Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea proaspăt măcinată și de firele colorate împrăștiate pe masă. Mâinile îmi tremură pe croșetă, dar încerc să-mi păstrez calmul.

— Vlad, nu e vorba de egoism. E prima dată în viața mea când fac ceva pentru mine. Am muncit 38 de ani la spital, am crescut doi copii singură după ce tatăl vostru a plecat… Acum vreau să trăiesc și eu puțin, să mă bucur de ce-mi place.

— Dar copiii tăi au nevoie de tine! Maria nu se descurcă singură cu gemenii, iar eu… știi că salariul meu abia ajunge pentru chirie și rate. Tu ai timp, ai pensie… De ce nu poți să ne ajuți?

Îl privesc pe Vlad, fiul meu cel mare, și simt cum mă apasă vinovăția. Îmi amintesc cum, acum un an, când am ieșit la pensie, toată lumea se aștepta să devin bunica-babysitter. Să-mi dedic zilele nepoților, să gătesc, să spăl, să fac naveta între casele copiilor mei. Dar eu… eu am vrut altceva.

Într-o zi friguroasă de februarie, am scos din dulap vechea mașină de cusut a mamei mele. Am început să fac rochițe pentru fetițe, șaluri colorate, căciulițe cu modele tradiționale. La început doar pentru mine și vecinele mele din bloc. Apoi, cineva mi-a sugerat să pun poze pe Facebook. În scurt timp, au început să curgă comenzile. Nu câștig mult, dar simt că trăiesc din nou.

— Vlad, nu pot să fiu mereu la dispoziția voastră. Și eu am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să-mi petrec bătrânețea alergând după copii mici și făcând curat prin case străine.

— Dar tu nu înțelegi! Maria e epuizată! Și eu sunt terminat! Toți prietenii mei spun că mamele lor îi ajută cu copiii, cu bani… Tu ai ales să te retragi exact când avem mai mare nevoie de tine!

Îmi mușc buza și mă uit pe geam la copacii desfrunziți din fața blocului. Știu că Vlad are dreptate într-un fel. Dar oare nu merit și eu puțină liniște? Oare nu mi-am făcut datoria destul?

În seara aceea, primesc un mesaj de la Maria: „Sper că-ți place noua ta viață. Noi ne descurcăm cum putem.”

Mă doare. Mă doare mai tare decât orice boală sau oboseală simțită vreodată. Îmi vine să renunț la tot: la croșetat, la micile mele bucurii, doar ca să-i văd fericiți pe ai mei. Dar apoi mă gândesc la anii în care am uitat cine sunt, la serile în care plângeam singură în baie ca să nu mă vadă copiii.

A doua zi dimineață, mă sună sora mea, Lenuța:

— Ce faci, Ileana? Am văzut ce frumoase sunt rochițele tale pe Facebook! Să știi că te admir că ai curajul să faci ceva pentru tine.

— Lenuța… Vlad e supărat pe mine. Maria nu-mi mai vorbește. Toți cred că sunt o mamă rea.

— Nu ești rea! Ești om! Și ai dreptul la viața ta. Copiii tăi trebuie să învețe să se descurce singuri. Nu poți fi tu soluția la toate problemele lor.

Cuvintele Lenuței mă liniștesc puțin. Dar conflictul mocnește în familie. La următoarea întâlnire de duminică, când toți ar trebui să fim împreună la masă, Vlad și Maria lipsesc. Nepoții mei nici nu știu că e ziua mea.

Seara târziu, primesc un telefon de la Andreea, fiica mea cea mică:

— Mamă… Vlad mi-a zis că nu mai vrei să-i ajuți deloc. Ești sigură că asta vrei?

— Andreea, vreau doar să fiu lăsată să trăiesc puțin pentru mine. Nu vreau să mă cert cu nimeni…

— Știu… Dar poate ar trebui să le explici mai clar ce simți. S-au obișnuit cu tine mereu prezentă.

Îmi adun curajul și îi invit pe Vlad și Maria la o cafea. Vin amândoi tăcuți, cu fețele închise.

— Vreau doar să vă spun ceva — le zic cu voce tremurată —: vă iubesc enorm. Am făcut tot ce am putut pentru voi. Dar acum simt că dacă nu fac ceva pentru mine, o să mă pierd cu totul. Nu vă cer nimic, doar puțină înțelegere.

Maria oftează:

— Știu că ai muncit mult… Dar noi chiar avem nevoie de tine.

— Și eu am nevoie de mine — îi răspund încet.

Timpul trece greu după acea discuție. Relațiile rămân reci luni întregi. Nu mai trimit bani pentru ratele lor, nu mai stau cu copiii decât foarte rar. În schimb, atelierul meu improvizat devine tot mai plin de comenzi și culoare. Învăț să spun „nu” fără vinovăție — sau cel puțin încerc.

Într-o zi primesc o scrisoare desenată stângaci: „Buni Ileana, îmi e dor de tine.” E de la Ana-Maria, nepoata mea cea mare. O sun imediat și îi promit că vom coase împreună o rochiță roz.

Poate că nu voi mai fi niciodată bunica perfectă din povești sau mama care rezolvă totul cu bani și timp nelimitat. Dar poate că merit și eu o poveste a mea.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași vinovăție? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți sau avem dreptul la propria fericire? Voi ce ați face în locul meu?