Șase ani de sacrificiu: Povestea unei nurori care a ajuns la limită

— Irina, nu te mai plânge atâta, că doar nu ești singura femeie din România care are grijă de bătrâni! Vocea soacrei mele, Mariana, răsuna din telefon cu o răceală care mă făcea să tremur. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna din Italia, unde lucra ca menajeră la o familie bogată. Eu eram acasă, în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu bunica lui Radu, soțul meu, care tușea neîncetat în camera alăturată.

Nu mai știam de când nu dormisem o noapte întreagă. Bunica avea demență și trebuia să fiu mereu cu ochii pe ea. Radu lucra în schimburi la rafinărie și era tot mai absent. Copilul nostru, Vlad, avea doar patru ani când a început totul. Acum mergea la școală și mă întreba tot mai des: „Mami, când o să mergem și noi la mare? Când o să avem timp doar noi trei?”

Totul a început acum șase ani, când Mariana a venit la noi cu ochii plini de lacrimi și vocea tremurândă:
— Irina, nu mai pot. Trebuie să plec în Italia, altfel nu avem cu ce trăi. Mama mea nu poate rămâne singură. Te rog, ai grijă de ea cât lipsesc. O să fie doar un an, promit!

Am acceptat. Cum să nu accept? Era mama lui Radu. Era familia mea. Dar anul s-a făcut doi, apoi trei… și iată-ne după șase ani, cu Mariana care trimitea bani acasă, dar nu se mai întorcea niciodată decât de Crăciun sau Paște.

— Irina, tu ești tânără, poți! Eu muncesc aici ca un câine pentru voi! îmi spunea la telefon.

Dar eu nu mai puteam. Mă trezeam noaptea cu atacuri de panică. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea. Prietenele mele mă evitau — „Nu putem veni la tine, că e bătrâna bolnavă…” — iar Radu era tot mai distant.

Într-o seară, după ce am schimbat iar cearșafurile bunicii și am spălat podeaua plină de urină, am izbucnit:
— Radu, eu nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! De ce trebuie EU să am grijă de bunica ta?
El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus ceva absurd:
— E și bunica ta acum. Mama n-are ce face, muncește pentru noi…
— Pentru NOI? Pentru voi! Eu am renunțat la jobul meu pentru asta! Eu stau aici zi și noapte!

A tăcut. Apoi a ieșit pe ușă fără să spună nimic.

În ziua următoare am primit un mesaj de la Mariana: „Irina, dacă nu poți, spune! Dar gândește-te că fără banii mei nu vă descurcați!”

M-am simțit ca o servitoare în propria casă. Am început să mă gândesc serios la divorț. Să plec cu Vlad undeva unde să fim doar noi doi. Dar cum? Cu ce bani? Cine m-ar angaja după atâția ani acasă?

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu o poză desenată: era el, eu și Radu pe malul mării. Fără bunică. Fără soacră.
— Mami, când o să fim iar fericiți?

Am plâns toată noaptea. A doua zi am sunat-o pe Mariana:
— Mariana, trebuie să te întorci acasă. Nu mai pot. Nu vreau să-mi pierd familia din cauza asta.
Ea a început să țipe:
— Ești nerecunoscătoare! Dacă nu-ți convine, pleacă tu!

Am închis telefonul și am început să fac bagajele. Radu a venit acasă și m-a găsit plângând.
— Ce faci?
— Plec la mama. Nu mai pot trăi așa.
S-a uitat la mine lung. Pentru prima dată l-am văzut speriat.
— Irina… hai să găsim o soluție…

Au urmat zile de tăcere și discuții grele. Până la urmă, Mariana s-a întors acasă pentru câteva luni. Am găsit împreună o femeie din sat care să aibă grijă de bunică pe timpul zilei. Am început să lucrez part-time la o librărie.

Dar rana rămâne. Încă mă întreb dacă sacrificiul meu a meritat. Dacă familia înseamnă să te pierzi pe tine pentru ceilalți.

Oare câte femei ca mine mai sunt în România? Câte dintre noi ajungem să ne simțim străine în propria viață? Voi ce ați fi făcut în locul meu?