Singurătatea de după aplauze: Camera tăcută a unei mame

— De ce nu mă sună nimeni? De ce nu sunteți aici? — am murmurat, privind spre telefonul fix care trona pe masa din sufragerie, ca un martor mut al așteptării mele. Era ora patru după-amiaza, ora la care, cu ani în urmă, casa răsuna de râsetele copiilor mei, de pașii grăbiți ai lui Vlad și de chicotelile Ioanei. Acum, doar ticăitul ceasului și vântul care bătea în geam îmi țineau companie.

Mi-am trecut mâna peste față, încercând să alung gândurile negre. Am ieșit pe balcon, unde mirosul de tei înflorit îmi amintea de verile când îi strigam pe copii la masă. — Vlad! Ioana! Haideți, s-a răcit ciorba! — strigam atunci, iar ei veneau fugind, cu genunchii juliți și obrajii roșii de joacă. Acum, Vlad e la Cluj, inginer la o firmă mare, iar Ioana e medic rezident la București. Sunt mândră de ei, dar mândria nu-mi ține de cald nopțile.

Într-o zi de duminică, am încercat să-i sun eu. Am format numărul Ioanei. A răspuns după câteva secunde:
— Mamă, sunt la spital, nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu.
— Bine, draga mea… Ai grijă de tine.
Acel „mai târziu” nu a mai venit în ziua aceea. Nici a doua zi. Am încercat să nu mă supăr. Știu că e ocupată. Dar inima mea de mamă nu poate să nu simtă că ceva s-a rupt între noi.

Cu Vlad e și mai greu. El răspunde scurt:
— Mamă, sunt la birou. Trimite-mi un mesaj dacă e urgent.
Ce să-i scriu? Că mi-e dor? Că mi-e frică să nu mor singură? Că mi-e teamă că am greșit undeva?

Seara, când mă pun în pat, mă uit la tavanul alb și mă întreb: unde am greșit? Am fost prea severă? Prea protectoare? Sau poate prea prezentă? Îmi amintesc certurile cu soțul meu, Gheorghe, care mereu îmi spunea:
— Maria, lasă-i să respire! Nu-i mai sufoca cu grija ta!
Dar eu nu știam altfel. Am crescut fără mamă și am jurat că ai mei copii nu vor simți niciodată lipsa dragostei.

Gheorghe a murit acum trei ani. Atunci am simțit pentru prima dată adevărata singurătate. Copiii au venit la înmormântare, au stat trei zile și apoi au plecat fiecare la viața lui. Casa a rămas și mai goală după aceea. Am început să vorbesc cu florile din grădină, să le spun ce mă apasă.

Într-o zi, vecina mea, tanti Viorica, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.
— Ce-i cu tine, Marie? Ai pățit ceva?
— Nu… doar că mi-e dor de copii.
— Lasă, dragă, toți copiii uită de părinți când cresc mari. Așa e viața.
Dar eu nu pot accepta asta. Nu pot să cred că dragostea mea s-a pierdut undeva pe drum.

Am încercat să mă implic în activități la biserică, să merg la clubul pensionarilor. Dar peste tot simt aceeași apăsare: toți vorbesc despre nepoți, despre vizite și telefoane. Eu tac și zâmbesc fals.

Într-o seară ploioasă, am găsit o scrisoare veche de la Ioana. Era din clasa a opta:
„Mamă, te iubesc mult! Ești cea mai bună mamă din lume!”
Am plâns ore întregi ținând hârtia la piept. Unde s-a dus fetița mea iubitoare?

Am decis să le scriu o scrisoare copiilor mei. Nu una în care să-i cert sau să le reproșez ceva. Doar să le spun ce simt:
„Dragii mei,
Vreau doar să știți că vă iubesc și că mi-e dor de voi în fiecare zi. Casa e prea mare fără râsetele voastre. Nu vă cer nimic, doar să-mi dați un semn din când în când. Să știu că sunteți bine.”
Am pus scrisorile la poștă cu inima strânsă.

Au trecut două săptămâni fără răspuns. Într-o sâmbătă dimineață, am auzit soneria. Am deschis ușa tremurând. Era Ioana, cu ochii roșii de plâns.
— Mamă… îmi pare rău… Am citit scrisoarea ta și mi-am dat seama cât de mult te-am neglijat.
Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă.

Mai târziu a venit și Vlad cu familia lui. Au stat tot weekendul. Casa s-a umplut din nou de viață pentru câteva zile.

Dar știu că nu va fi mereu așa. Copiii au viețile lor. Eu rămân cu amintirile și cu speranța că dragostea de mamă nu se uită niciodată cu adevărat.

Oare câte mame trăiesc aceeași tăcere ca mine? Oare copiii lor își dau seama cât doare liniștea unei case goale?