Snaha care a schimbat totul: Când tradiția se ciocnește cu vremurile noi

— Nu, nu e treaba lui să spele vasele! am izbucnit, cu vocea tremurândă, privind-o pe Leila drept în ochi. Era prima ei seară la noi acasă după nuntă, iar masa era încă plină de farfurii murdare și pahare goale. Radu, fiul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc, cu ochii în pământ.

Leila nu s-a clintit. — Dar de ce nu? Suntem amândoi obosiți după serviciu. Nu e corect să fac doar eu treaba asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Crescusem cu ideea că bărbatul aduce banii acasă, iar femeia are grijă de gospodărie. Așa făcuse mama mea, așa făcusem și eu. Cum să schimb acum totul?

— Așa se face la noi, Leila, am spus mai încet, încercând să-mi ascund furia. — Nu vreau să ne certăm, dar fiecare are rolul lui.

Leila a zâmbit trist. — Poate că e timpul să schimbăm ceva.

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi. În sufragerie, soțul meu, Ion, citea ziarul fără să pară că aude ce se întâmplă. Dar știam că ascultă totul. De când venise Leila în familie, atmosfera se schimbase. Radu era mai tăcut, Ion mai morocănos, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa când nu făceam patul sau uitam să pun ciorba pe masă la timp. La cum tata nu ridica niciodată un deget prin casă. La cum mă simțeam mândră când Radu venea acasă și găsea totul pus la punct. Oare greșisem undeva?

A doua zi dimineață, Leila a venit la mine în bucătărie.

— Vesna, pot să vă ajut cu cafeaua?

Am oftat. — Nu trebuie să faci asta ca să mă împaci.

— Nu vreau să vă supăr. Dar vreau să știți că îl iubesc pe Radu și vreau să fim o echipă. Nu vreau să-l transform într-un bărbat leneș sau dependent de mine. Vreau să fim parteneri.

M-am uitat la ea. Era sinceră. Am simțit pentru prima dată că nu e vorba doar despre vase sau curățenie. Era vorba despre cum vedeam eu lumea și despre frica mea de a pierde controlul asupra familiei.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Radu încerca să împace pe toată lumea, dar nu reușea decât să se îndepărteze de mine. Ion bombănea că „nu mai sunt femeile ce-au fost odată”, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Leila despre cine trebuie să gătească duminica, Radu a izbucnit:

— Mamă, te rog! Nu mai pot! Vreau doar să fim fericiți! De ce trebuie să fie totul ca înainte? De ce nu putem încerca altceva?

Am rămas fără cuvinte. Îl vedeam pentru prima dată ca pe un bărbat matur, nu ca pe băiatul meu mic.

În acea noapte am plâns mult. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el, la toate momentele în care am pus familia pe primul loc și la cât de greu îmi era să accept că nu mai sunt centrul universului lui.

A doua zi am decis să vorbesc cu Leila.

— Poate ai dreptate, i-am spus cu voce stinsă. Poate că e timpul să las lucrurile să se schimbe. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu vă pierd.

Leila m-a îmbrățișat. — Nu o să vă pierdeți niciodată fiul. Dar trebuie să-l lăsați să fie el însuși.

Au trecut luni până când am reușit să accept cu adevărat schimbarea. Am început să-l văd pe Radu spălând vasele alături de Leila, râzând împreună, împărțind responsabilitățile casei. Am început chiar și eu să cer ajutorul lui Ion prin casă — la început s-a împotrivit, dar apoi a început să-mi aducă apă la flori sau să dea cu aspiratorul.

Familia noastră nu mai arată ca înainte. Uneori mi-e dor de vremurile vechi, dar văd cât de fericiți sunt copiii mei și îmi dau seama că poate nu tradiția e cea care ține familia unită, ci iubirea și respectul reciproc.

M-am întrebat adesea: dacă nu venea Leila în viața noastră, aș fi avut curajul să mă schimb? Sau aș fi rămas prizoniera unor reguli care nu-mi mai aparțineau?

Poate că fiecare generație are nevoie de o mică revoluție ca să crească. Voi ce credeți? E bine să ținem cu dinții de tradiții sau e timpul să învățăm unii de la alții?