Ultima scrisoare către fiul meu

— Nu mai are rost să tot insiști, mamă. Nu pot veni de Crăciun nici anul ăsta. Am prea mult de lucru, copiii au școală, iar biletul e scump.

Vocea lui Vlad răsuna rece și distantă în receptor. M-am oprit din așezat farfuriile pe masă și am simțit cum mi se strânge inima. De câte ori nu auzisem aceleași cuvinte? De câte ori nu mi-am înghițit lacrimile ca să nu le simtă copiii?

— Înțeleg, dragul meu… Să ai grijă de tine, să-i pupi pe toți din partea mea, am șoptit, încercând să-mi păstrez glasul calm.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun. Pe masă, lângă farfurii, stătea o cutie veche cu scrisori. Scrisorile lui Vlad, ale Ilincăi și ale lui Paul. Le păstrez pe toate, ca pe niște relicve. În serile lungi de iarnă, când vântul bate prin ferestrele casei goale, le citesc iar și iar, căutând în ele urme de iubire, de dor, de recunoștință.

M-am ridicat cu greu și am tras perdeaua la fereastră. Afară ningea liniștit peste curtea pustie. Cândva, aici era plin de râsete, de pași mici și de certuri copilărești. Acum, doar liniște și ecoul pașilor mei obosiți.

— Mamă, iar stai la geam? m-a întrebat soțul meu, Doru, intrând în bucătărie cu pași grei.

— A sunat Vlad. Nu vine nici anul ăsta…

Doru a oftat și s-a așezat lângă mine. Între noi s-a lăsat o tăcere grea, ca o pătură udă. Știam că și el suferă, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bărbații nu plâng, nu-i așa?

— Poate la anul… Poate la Paște… a murmurat el fără convingere.

Am dat din cap și am început să strâng masa. Mâinile îmi tremurau. M-am gândit la Ilinca, fata noastră cea mijlocie, care locuiește la București. Ne sună rar, mereu pe fugă: „Mamă, sunt bine! Am mult de lucru! Poate vin la vară!” Paul, cel mic, e în Cluj. Are serviciu bun și o iubită pe care n-am cunoscut-o niciodată.

M-am întrebat adesea unde am greșit. Am fost prea severă? Prea grijulie? Prea prezentă sau prea absentă? Le-am dat tot ce-am avut mai bun din mine – sau poate nu destul?

Într-o seară geroasă de decembrie, când mirosul de cozonac abia copt umplea casa și bradul era împodobit doar pentru mine și Doru, am primit un plic cu ștampilă străină. Era de la Vlad.

„Mamă,

Știu că n-am mai venit acasă de ani buni. Știu că te doare. Dar viața aici e altfel – alerg mereu între serviciu și familie. Copiii mei nu știu ce înseamnă să crești la țară, să alergi desculț prin iarbă sau să mănânci cireșe direct din pom. Uneori mi-e dor de toate astea. Mi-e dor de tine.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să vin cu toții acasă. Dar te rog să nu te superi pe mine. Te iubesc.

Vlad”

Am citit scrisoarea cu lacrimi șiroind pe obraji. Am simțit pentru prima dată că Vlad chiar suferă după noi – dar nu poate sau nu știe cum să se întoarcă.

În Ajunul Crăciunului am pregătit masa ca în fiecare an: sarmale, piftie, salată boeuf, cozonac. Am pus trei farfurii în plus – pentru copiii mei care nu mai vin niciodată acasă. Doru m-a privit lung:

— De ce te chinui? Nu vezi că nu le pasă?

— Nu pot altfel… Poate într-o zi se vor întoarce.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la Ilinca:

— Mamă… am visat azi-noapte că eram toți acasă. Mi-e dor de voi… Poate vin la vară.

Am simțit un nod în gât și n-am putut răspunde decât cu un „Te aștept oricând”.

În acea iarnă am înțeles că dorul nu se vindecă niciodată cu adevărat. Când copiii cresc și pleacă, rămâi cu amintirile – și cu întrebarea dacă ai făcut destul ca ei să vrea să se întoarcă.

Uneori mă întreb: oare ce simt copiii mei când citesc scrisorile mele? Oare știu cât îi iubesc? Oare vor înțelege vreodată cât doare tăcerea lor?

Poate că fiecare mamă ajunge să-și pună această întrebare: „Ce rămâne din noi când copiii uită drumul spre casă?”