Umbra mamei: O poveste despre limite, familie și rușine

— Nu pot să cred că refuzi, Oana! E doar un weekend la Sovata, nu te trimit pe Lună! vocea mamei mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Eu, Vlad, stăteam între ele, cu mâinile încleștate pe marginea mesei, simțind cum obrajii îmi ard de rușine. Prietenii mei, Radu și Sorin, veniseră să vadă meciul la noi și acum făceau eforturi să nu se uite direct la noi.

Oana, soția mea de doi ani, își strângea mâinile în poală. — Mulțumesc, doamnă Mariana, dar chiar nu pot să plec. Am mult de lucru la birou și… nu mă simt confortabil să lipsesc.

Mama a oftat teatral, ridicând ochii spre tavan. — Asta e problema cu generația voastră! Nu știți să vă bucurați de viață! Eu la vârsta ta aveam doi copii și mergeam la muncă pe jos, pe ploaie! Și tot găseam timp să mă bucur de o ieșire!

Radu a încercat să destindă atmosfera. — Hai, tanti Mariana, poate data viitoare… Dar mama nu l-a băgat în seamă. S-a întors spre mine cu o privire tăioasă:

— Vlad, tu nu ai nimic de zis? Soția ta refuză un gest frumos din partea mea și tu stai ca mutul?

Am simțit cum toți ochii se întorc spre mine. M-am bâlbâit:

— Mamă, dacă Oana nu vrea… poate are motivele ei…

— Motivele ei?! a izbucnit mama. — Motivele ei sunt mai importante decât familia? Decât mine? Am făcut totul pentru tine! Am muncit ca să ai ce-ți trebuie! Și acum mă faci de râs în fața prietenilor tăi?

Oana s-a ridicat brusc. — Vlad, eu mă duc în dormitor. Nu vreau să asist la asta.

A ieșit fără să mai spună nimic. Radu și Sorin au făcut schimb de priviri jenate. Mama a rămas nemișcată, cu buzele strânse.

— Să știi că nu mă așteptam la așa ceva de la tine, Vlad. Să-ți lași soția să mă refuze așa… public!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea am trăit cu teama de a nu o supăra pe mama. Era mereu acolo: la serbări, la examene, la fiecare pas important. Dar prezența ei era ca o umbră grea care mă apăsa.

După ce prietenii au plecat, am intrat în dormitor. Oana plângea încet, cu fața în pernă.

— Oana… îmi pare rău… Nu am știut ce să fac…

— Vlad, eu nu pot să trăiesc așa. Simt că orice fac e greșit. Când încerc să spun ce simt, mama ta mă face să par nerecunoscătoare sau leneșă. Nu vreau să mă cert cu tine din cauza ei.

Am stat lângă ea fără să știu ce să spun. În mintea mea se derulau toate momentele în care mama intervenise peste deciziile noastre: când am ales mobila din sufragerie („Nu luați canapea gri, se murdărește repede!”), când am vrut să mergem în vacanță doar noi doi („Cum adică fără mine? Eu v-am crescut!”), când Oana a vrut să-și schimbe jobul („Ești nebună? Cine mai pleacă azi dintr-un loc sigur?”).

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând ordine printre vasele noastre.

— Mamă, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine peste oale.

— Dacă e despre Oana, nu vreau să aud. Eu am vrut doar să vă fac un bine.

— Mamă, nu poți decide tu ce e bine pentru noi. Oana are dreptul să refuze fără să fie făcută de râs.

A oftat și a început să plângă încet.

— Eu doar am vrut să vă ajut… Să vă fie bine… De ce mă respingeți?

M-am simțit vinovat și furios în același timp.

— Nu te respingem! Dar trebuie să ne lași spațiu! Nu mai suntem copii!

A tăcut o vreme, apoi a spus:

— Poate că am greșit… Dar tu ai uitat cine te-a crescut…

Am ieșit din bucătărie cu un nod în gât. În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Oana mi-a scris un mesaj: „Vreau să mergem la consiliere de cuplu. Nu mai pot altfel.”

Seara am stat pe balcon și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. Unde se termină grija unei mame și unde începe controlul? Cum pot să-mi apăr soția fără să-mi rănesc mama? Și dacă nu reușesc… ce fel de bărbat sunt eu?

Poate că mulți dintre voi treceți prin asta: între loialitatea față de părinți și nevoia de a construi propria familie. Voi cum ați proceda? Unde trageți linia?