Umbre peste lumina reflectoarelor: Povestea Anei, fosta solistă a trupei „Armonia”

— De ce nu poți să fii ca toate celelalte mame? De ce trebuie să te îmbraci așa? Aurora îmi aruncă privirea aceea tăioasă, pe care o cunosc prea bine. Stăm față în față, în bucătăria mică din apartamentul nostru din București, iar ploaia lovește geamul cu furie. Tocmai postase o fotografie cu mine pe Instagram, în hanoracul meu negru preferat și cu noua mea tunsoare bob. Comentariile curg: „Ce tânără arată!”, „Ce elegantă e Ana!”. Dar pentru Aurora, nu e de ajuns.

— Aurora, nu vreau să fiu ca toate celelalte mame. Niciodată n-am vrut. Știi bine asta. Încerc să-mi păstrez vocea calmă, dar simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de vremurile când eram pe scenă, când lumea mă aplauda și mă striga pe nume. Atunci eram Ana de la „Armonia”, nu doar mama Aurorei.

Aurora oftează și-și trece mâna prin părul ei lung, castaniu. — Nu înțelegi… Colegii mei râd de mine. Spun că ai criza vârstei a doua, că vrei să fii adolescentă la 50 de ani. Nu pot să mai suport!

Mă uit la ea și văd copilul care venea la concertele mele cu ochii mari, plini de admirație. Unde s-a pierdut acea legătură? Când am devenit două străine care locuiesc sub același acoperiș?

Am crescut într-o familie simplă din Ploiești. Tata era sudor, mama vânzătoare la alimentară. Muzica era singura mea evadare. La 19 ani am fugit la București, am dormit pe canapea la prieteni și am cântat prin baruri până mi-am pierdut vocea. Când am fost acceptată ca solistă în „Armonia”, am simțit că lumea e a mea. Dar succesul are un preț.

— Ana, nu poți să vii la repetiții cu copilul după tine! îmi spunea mereu Doru, managerul nostru. Și totuși, o luam pe Aurora peste tot. A crescut printre cabluri, microfoane și lumini de scenă. Poate că n-a avut niciodată o mamă „normală”, dar am încercat să-i ofer tot ce-am putut.

După destrămarea trupei, am rămas singură cu Aurora. Tatăl ei ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Am cântat la nunți, botezuri, am predat lecții de canto ca să plătesc chiria. În fiecare seară, când Aurora adormea, mă uitam la fotografiile vechi din turnee și mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă.

Acum, la 52 de ani, mă simt prinsă între două lumi: cea a trecutului meu strălucitor și cea a prezentului banal, plin de facturi neplătite și certuri cu fiica mea adolescentă.

— Mama, te rog… Poți să nu mai porți hanoracul ăla când ieșim împreună? Mă faci de râs.

Râd amar. — Aurora, hanoracul ăsta e preferatul meu. M-a văzut în cele mai grele momente. În el am compus piesa „Umbre”, în el am plâns după tata când s-a stins… Nu e doar o haină.

— Nu înțelegi nimic! urlă ea și trântește ușa camerei.

Rămân singură în bucătărie, cu sunetul ploii și al inimii mele care bate prea tare. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi torn un ceai și privesc poza postată de Aurora. Zâmbesc larg în imagine, dar în sufletul meu e furtună.

A doua zi primesc un telefon neașteptat de la Ilinca, fosta mea colegă din trupă.

— Ana! Am văzut poza ta! Ești superbă! Ce-ar fi să facem un concert aniversar? S-au împlinit 30 de ani de la primul nostru album!

Simt cum mi se aprinde o scânteie în piept. — Nu știu… Nu cred că mai sunt în stare…

— Hai, nu fi modestă! Publicul încă te iubește! Gândește-te!

Închid telefonul și mă uit la hanoracul meu negru. Poate că încă mai pot străluci…

Seara încerc să vorbesc cu Aurora.

— Aurora, știu că te-am făcut să suferi uneori… Dar muzica e parte din mine. Nu pot renunța la ea doar ca să mă potrivesc tiparelor altora.

Ea mă privește cu ochii umezi. — Mi-e dor de tine… De mama care mă lua în brațe după concerte…

O strâng la piept și simt cum se rupe ceva între noi — zidul acela rece al reproșurilor.

— Vrei să vii cu mine la repetiții? O întreb timid.

Zâmbește printre lacrimi. — Da… Dar promite-mi că vei fi și mama mea, nu doar Ana de pe scenă.

Promit.

În acea seară adormim împreună pe canapea, cu hanoracul meu negru peste noi ca o pătură a împăcării.

Poate că nu voi mai fi niciodată idolul unei generații, dar pot fi mama de care are nevoie Aurora acum.

Mă întreb: oare câți dintre noi ne sacrificăm visele pentru ceilalți și câți reușim să găsim echilibrul între cine suntem și cine vor ceilalți să fim? Voi ce ați alege?