Vara în Vama Veche: Între Mama Mea și Familia Mea

— Nu pot să cred că ai venit aici, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce valurile mării se spărgeau furioase la câțiva pași de noi. Era seara târziu, iar soarele abia se mai zărea la orizont, dar tensiunea dintre noi lumina plaja mai tare decât orice apus.

Mama stătea în fața mea, cu umerii aduși și privirea aceea rece pe care o știam prea bine din copilărie. În spatele meu, fiica mea, Ilinca, se juca în nisip, iar soțul meu, Vlad, încerca să pară relaxat, dar îl vedeam cum își frământă mâinile.

— Am venit să văd dacă mai ai nevoie de mine, a spus mama, cu glasul ei aspru. Să nu crezi că mi-a fost ușor să ajung până aici.

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția asta. Îmi promisesem că vara asta va fi doar pentru noi trei. Că nu voi mai lăsa trecutul să-mi invadeze prezentul.

Totul începuse cu două luni înainte, când Vlad a propus să mergem la Vama Veche. „Să ne relaxăm, să uităm de București, de joburi, de griji”, spusese el. Am acceptat imediat. Aveam nevoie de liniște. Aveam nevoie să-mi simt familia aproape, fără umbrele copilăriei mele apăsătoare.

Dar mama… Mama nu știa să stea departe. Sau poate nu voia. De când tata a murit, mă suna aproape zilnic. Îmi reproșa că nu vin destul de des acasă, că nu o ajut, că nu sunt o fiică bună. Dar niciodată nu vorbea despre cum era ea ca mamă. Despre serile în care mă lăsa singură acasă ca să iasă cu prietenele ei. Despre țipetele care mă făceau să tremur sub plapumă.

În seara aceea pe plajă, toate astea au revenit ca un val rece peste mine.

— Nu am nevoie de tine aici, am spus încet. Am nevoie să fiu cu familia mea.

Mama a râs scurt, ironic.

— Familia ta? Adică Vlad și Ilinca? Dar eu ce sunt?

Vlad s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Doamnă Mariana, poate ar fi bine să discutăm mâine dimineață. E târziu și Ilinca e obosită.

Mama l-a privit cu dispreț.

— Tu să nu te bagi! E treaba mea cu fata mea!

Ilinca s-a ridicat din nisip și a venit lângă mine.

— Mami, mergem la culcare?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam ca Ilinca să vadă ce vedeam eu când eram mică: certuri, reproșuri, lacrimi ascunse sub perne.

— Da, iubita mea. Mergem acum.

Am plecat spre pensiune fără să mă uit înapoi. În cameră, Vlad m-a luat în brațe.

— Ești bine?

— Nu știu… Nu vreau ca Ilinca să treacă prin ce am trecut eu. Dar nu știu cum să-i spun mamei să plece fără să mă simt vinovată.

Vlad a oftat.

— Poate e timpul să-i spui tot ce ai pe suflet. Să pui limite.

Nu am dormit aproape deloc în noaptea aceea. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să o mulțumesc pe mama și tot timpul era prea puțin. La toate dățile când mi-a spus că nu sunt destul de bună. La cât m-am străduit să fiu o mamă diferită pentru Ilinca.

Dimineața am găsit-o pe mama pe terasă, cu o cafea în față și privirea pierdută spre mare.

— Vreau să vorbim, i-am spus hotărâtă.

A ridicat din sprâncene.

— Despre ce?

— Despre noi două. Despre cum mă simt eu când vii peste mine fără să mă anunți. Despre cum mă doare când îmi spui că nu sunt o fiică bună.

A oftat adânc.

— Tu crezi că mie mi-a fost ușor? Să cresc singură un copil? Să muncesc două joburi? Să-l văd pe taică-tu cum pleacă?

— Știu că ți-a fost greu. Dar asta nu-ți dă dreptul să mă rănești acum. Eu vreau altceva pentru familia mea. Vreau liniște. Vreau ca Ilinca să crească fără frică.

Mama a tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet, ceva ce nu văzusem niciodată la ea.

— Poate ai dreptate… Poate n-am știut cum să fiu mamă…

M-am apropiat de ea și i-am luat mâna în mâinile mele.

— Poate putem încerca altfel de acum înainte. Dar trebuie să respecți limitele mele. Să mă lași să fiu mamă pentru Ilinca așa cum cred eu că e bine.

A dat din cap încet și m-a strâns la piept pentru prima dată după mulți ani.

Vara aceea la mare nu a fost despre relaxare sau distracție. A fost despre curajul de a spune adevărul și despre puterea de a pune limite chiar și celor pe care îi iubești cel mai mult.

Acum mă întreb: câți dintre noi avem curajul să rupem cercul vechilor răni? Câți reușim să fim părinții de care copiii noștri au cu adevărat nevoie?