Ziua în care am spus „Nu” mătușii Lenuța

— Irina, să nu uiți: anul ăsta vreau să-mi faci tu tortul! Și nu orice tort, ci acela cu trei etaje, cu cremă de lămâie și fructe exotice. Să fie perfect, ai auzit?

Vocea mătușii Lenuța răsuna în bucătăria mică a mamei, în timp ce eu strângeam nervos farfuriile de pe masă. Era a treia oară când îmi repeta cererea, de parcă nu ar fi avut încredere că pot duce la capăt o sarcină atât de „importantă”. Mama, ca de obicei, nu spunea nimic. Tata își sorbea cafeaua cu ochii în ziar, iar verișoara mea, Alina, își butona telefonul sub masă. Toți tăceau. Toți acceptau.

De când eram mică, Lenuța a fost centrul universului nostru familial. Orice aniversare, orice Crăciun sau Paște era despre ea: ce vrea să mănânce, unde vrea să stea, ce cadou i-ar plăcea. Când eram copil, mi se părea normal. Acum, la 28 de ani, simțeam cum fiecare pretenție a ei îmi strivește sufletul.

— Irina, ai auzit ce ți-am spus? Nu vreau să mă fac de râs în fața prietenelor mele! Dacă nu poți, spune de pe acum!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la mama, căutând sprijin. Ea a evitat privirea mea și a început să spele vasele.

— O să văd ce pot face, am murmurat.

— Nu „o să vezi”! Ori faci tortul cum trebuie, ori nu mai veni deloc la ziua mea!

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am lăsat farfuriile pe masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De ce nimeni nu spune nimic? De ce toți îi facem pe plac? De ce trebuie să fiu eu mereu cea care cedează?

Seara, acasă la mine, am primit un mesaj de la mama: „Încearcă să nu o superi pe Lenuța. Știi cum e ea…”

Am izbucnit în plâns. Îmi doream să urlu: „Dar eu cine sunt? Eu nu contez?”

În zilele următoare, presiunea a crescut. Lenuța mă suna zilnic să mă întrebe dacă am găsit fructe de mango proaspete („Nu vreau din conservă!”), dacă am comandat figurinele din marțipan („Să fie ca la televizor!”), dacă am ales platoul potrivit pentru prezentare. La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Mirela, m-a întrebat într-o pauză:

— Ce ai pățit? Pari epuizată.

— E doar… familia mea. Mătușa mea are pretenții imposibile și nimeni nu-i spune nimic.

— Și tu de ce nu-i spui?

Întrebarea ei m-a lovit ca un duș rece. De ce nu-i spun? De ce mi-e frică?

În noaptea dinaintea zilei de naștere a Lenuței, am stat trează până târziu. Am încercat să fac blatul pentru tort și mi-a ieșit prea uscat. Am aruncat totul la gunoi și am izbucnit în lacrimi. Mi-am amintit de toate momentele în care am renunțat la mine pentru liniștea familiei: când am acceptat să merg la facultatea pe care o voia tata, când am stat la masă cu rudele care mă judecau pentru că nu am copii încă, când am zâmbit fals la glumele răutăcioase ale Lenuței.

M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Ajunge.”

A doua zi dimineață, am sunat-o pe Lenuța.

— Alo? Irina? Ai terminat tortul?

— Nu l-am făcut.

— Cum adică nu l-ai făcut?!

— Nu l-am făcut și nici nu o să-l fac. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu responsabilă pentru fericirea ta sau pentru imaginea ta în fața prietenelor tale. Sunt obosită. Vreau să trăiesc și eu pentru mine.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru tine! Să știi că o să regreți!

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată în viață, am spus „nu”.

Seara, mama m-a sunat plângând:

— Ce-ai făcut? Lenuța e furioasă! Toată lumea vorbește despre tine!

— Mamă, tu chiar nu vezi cât rău ne face? De ce trebuie mereu să-i facem pe plac?

— E sora mea… Nu pot să mă cert cu ea…

— Dar poți să te cerți cu mine?

A tăcut. Am simțit că se rupe ceva între noi.

În zilele următoare, rudele m-au sunat rând pe rând: unchiul Vasile m-a certat că stric armonia familiei; verișoara Alina mi-a scris că sunt egoistă; doar bunica mi-a trimis un mesaj scurt: „Bravo, fata mea.”

Am plâns mult atunci. Pentru prima dată însă nu erau lacrimi de neputință, ci de eliberare.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia s-a răcit. Mama încă speră că „o să-mi treacă”. Dar eu știu că nu mai pot da înapoi.

M-am înscris la un curs de pictură și mi-am făcut prieteni noi. Încet-încet, am început să descopăr cine sunt fără presiunea familiei.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să păstrăm liniștea? Oare cât ne costă această liniște? Poate e timpul ca fiecare dintre noi să spunem „nu” atunci când sufletul nostru strigă după libertate.