13 Ani Departe: Întoarcerea Acasă Și Moștenirea Care Ne Desparte

— Nu-mi pasă ce zice mama, casa asta mi se cuvine! a urlat Nathan, trântind ușa sufrageriei. M-am oprit în prag, cu valiza încă în mână, simțind cum mi se taie respirația. După 13 ani de muncă în Canada, după atâtea nopți în care am visat să-mi strâng copiii în brațe, mă întorceam acasă ca să găsesc răceală și ură între ei.

Când am plecat, Nathan avea 18 ani și tocmai terminase liceul. Era băiatul meu cel mare, mereu responsabil, mereu cu capul pe umeri. Matei, fratele lui mai mic, avea 15 ani și încă se juca pe maidan cu copiii din cartier. Am plecat cu inima grea, dar cu speranța că banii trimiși lunar îi vor ajuta să aibă o viață mai bună decât am avut eu și soțul meu, Doru. El a rămas acasă, să aibă grijă de băieți și de gospodărie.

Anii au trecut greu. Am spălat vase în restaurante din Toronto, am făcut curățenie în hoteluri, am dormit în camere înghesuite cu alte femei din Moldova și din Oltenia. În fiecare seară, când oboseala mă doborâa, mă gândeam la băieții mei: oare ce fac? Oare mă urăsc pentru că nu sunt acolo? Oare Doru se descurcă singur?

Primele luni vorbeam des la telefon. Apoi, conversațiile s-au rărit. Nathan s-a însurat cu o fată din oraș, Alina, și s-au mutat la ea. Matei a rămas cu Doru în casa noastră veche, pe care am renovat-o cu banii trimiși de mine. Într-un an, Doru s-a îmbolnăvit grav. Nu am putut veni acasă la timp — viza nu mi-a ieșit. L-am pierdut pe Doru într-o zi ploioasă de noiembrie. Am plâns singură într-o cameră străină, cu telefonul la ureche și sufletul sfâșiat.

După moartea lui Doru, Matei a rămas singur în casă. Nathan venea rar pe la el. Am trimis bani să nu le lipsească nimic, dar distanța dintre ei părea să crească odată cu fiecare an petrecut departe. Când am reușit să strâng destui bani și să mă pensionez anticipat, am decis să mă întorc acasă. Visam la o masă mare de Crăciun, cu nepoții alergând prin curte și băieții mei împăcați.

Dar realitatea m-a izbit ca un pumn în stomac. Nathan și Matei nu-și vorbeau decât prin avocați. Casa pe care am renovat-o era acum motiv de ceartă: „Eu am stat aici cu tata și am avut grijă de tot!”, striga Matei. „Dar eu sunt cel mare și mama a muncit pentru noi toți!”, îi răspundea Nathan.

Într-o seară, i-am adunat pe amândoi la masă. Am încercat să le explic cât de mult am sacrificat pentru ei.
— Voi nu vedeți că vă certați pentru niște ziduri? Eu am muncit ca să vă fie vouă bine, nu ca să vă urâți!
Matei s-a ridicat brusc:
— Tu ai ales să pleci! Eu am rămas aici cu tata bolnav! Unde erai când aveam nevoie de tine?
M-am simțit mică, neputincioasă. Nathan a tăcut, dar privirea lui era plină de reproșuri.

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A venit Maria din Canada, dar copiii ei nu se mai înțeleg.” M-am simțit străină în propria casă. Nepoții mei mă priveau cu curiozitate, dar nu aveam curaj să le spun cât de mult mi-au lipsit.

Într-o zi, Alina a venit la mine:
— Maria, Nathan vrea să vândem casa și să împărțim banii. Matei nu acceptă nici în ruptul capului.
Am privit-o lung:
— Și tu ce crezi că ar trebui să fac?
A dat din umeri:
— Nu știu… Poate ar fi trebuit să nu pleci niciodată.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice insultă. Am început să mă întreb dacă tot sacrificiul meu a avut vreun rost. Am muncit ca un rob pentru ca băieții mei să ajungă să-și vorbească doar prin avocați? Seara, stau singură în camera mea și mă uit la fotografiile vechi: eu, Doru și băieții mici, zâmbind larg într-o vară fierbinte.

Într-o noapte, Matei a venit la mine plângând:
— Mamă… eu nu pot să-l iert pe Nathan. M-a lăsat singur cu tata bolnav… Și acum vrea să-mi ia casa!
L-am strâns în brațe și am plâns împreună.

A doua zi dimineață, Nathan a venit hotărât:
— Dacă nu împărțim casa, eu nu mai calc pe aici!
Am simțit că mi se rupe inima. Am încercat să-i împac, dar fiecare avea dreptatea lui. Avocații au început să trimită hârtii peste hârtii. Casa mea — visul meu — devenise un câmp de luptă.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare merită să sacrifici totul pentru copii dacă la final îi vezi certându-se pentru ce ai lăsat în urmă? Oare dragostea de mamă poate repara răni atât de adânci?

Poate că sacrificiul meu nu a fost suficient sau poate că am greșit undeva pe drum… Voi ce credeți? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut altfel?