Acte pe numele ei, dar inima mea e sfâșiată: Cum am pierdut-o pe Ana din cauza nepoatei mele, Mara

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei mă ardea mai tare decât orice cuvânt. Mara, nepoata mea, stătea în prag, cu ochii mari și umezi, prinsă între două lumi pe care nu le înțelegea încă pe deplin.

Totul a început cu o simplă hârtie. Un act de donație, semnat la notar, prin care apartamentul meu din cartierul Drumul Taberei trecea pe numele Marei. Avea 22 de ani, era la început de drum și părea că viața îi era potrivnică: părinții divorțați, mama plecată în Italia la muncă, tatăl — fratele meu — pierdut în alcool și datorii. Am vrut să-i ofer un adăpost sigur, o șansă la stabilitate. N-am crezut niciodată că gestul meu va declanșa un război în familie.

Ana a aflat de la notar. Nu de la mine. Asta mă doare cel mai tare. Poate dacă aș fi avut curajul să-i spun eu, să-i explic… Dar mi-a fost teamă. Știam că nu va înțelege. De când a murit tatăl ei, Ana s-a schimbat. S-a închis în ea, a devenit suspicioasă, mereu cu garda sus. Relația noastră s-a răcit treptat, iar eu am încercat să o apropii prin gesturi mici: o prăjitură preferată, un telefon seara târziu, o invitație la masă duminica. Dar niciodată nu a fost suficient.

— Ai dat tot ce aveai unei străine! Eu ce sunt pentru tine? O povară? O greșeală? Ana plângea acum, iar Mara se retrăgea încet spre ușă.

— Nu ești o greșeală, Ana… Ești fiica mea! Am făcut asta pentru Mara fiindcă…

— Pentru că pe mine nu m-ai iubit niciodată! Ai iubit-o mereu mai mult pe ea! M-ai dat la bunici când eram mică, ai rămas cu fratele tău și cu fata lui! Mereu ei au contat mai mult!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Nu era adevărat. Sau poate era? Poate că am încercat să compensez lipsurile din copilăria Anei ajutând-o pe Mara. Poate că vina m-a împins să fac gesturi disperate.

După acea ceartă, Ana nu mi-a mai răspuns la telefon. Nici la mesaje. Nici măcar de Crăciun nu a venit acasă. Am rămas singură cu Mara și cu un apartament care nu-mi mai aparținea nici legal, nici sufletește.

Mara încerca să mă aline:
— Bunica, poate ar trebui să vorbesc eu cu mama… Poate dacă îi explic eu…

— Nu e vina ta, draga mea. Eu am greșit. Eu trebuie să repar.

Dar cum să repari ceva ce s-a rupt atât de adânc? Am încercat să merg la Ana acasă. Nu mi-a deschis ușa. Am lăsat scrisori în cutia poștală. Niciun răspuns. Prietenele comune îmi spuneau că e bine, că muncește mult, că are pe cineva. Dar eu știam că nu e bine. O mamă simte.

Într-o seară de februarie, când vântul bătea printre blocuri și zăpada se topea murdar pe trotuare, am primit un mesaj de la Ana: „Nu vreau să te mai văd.” Atât. Am plâns toată noaptea. Mara m-a ținut în brațe ca pe un copil.

Timpul a trecut greu. Mara s-a mutat cu prietenul ei și apartamentul a rămas gol. Eu am rămas cu regretele și cu întrebările fără răspuns. De ce nu am putut fi o mamă mai bună? De ce nu am știut să comunic? De ce am ales mereu calea cea mai ușoară — tăcerea?

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe doamna Viorica, vecina de la trei.
— Ce faci, Elena? Nu te-am mai văzut cu Ana de mult…

Am simțit cum mi se strânge inima.
— Nu prea mai vorbim… Am făcut o prostie mare.

— Toți greșim, draga mea. Dar copiii trebuie să știe că îi iubim orice ar fi.

Am plecat acasă cu sacoșa plină și sufletul gol. Seara am luat o foaie albă și am început să scriu:
„Ana,
Nu știu dacă vei citi vreodată această scrisoare. Vreau doar să știi că te iubesc și că îmi pare rău pentru tot ce am făcut sau n-am făcut ca mamă…”

Am scris pagini întregi despre copilăria ei, despre fricile mele, despre dorința de a proteja familia cu orice preț. Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa ei.

Au trecut luni fără niciun semn. Între timp, Mara a venit într-o zi la mine plângând:
— Bunica… cred că am greșit și eu… Poate n-ar fi trebuit să accept apartamentul… Poate ar trebui să-l dau înapoi…

Am luat-o în brațe.
— Nu e vina ta, Mara. Eu sunt cea care trebuia să știe mai bine.

Într-o dimineață de vară, când soarele bătea timid printre perdele, am auzit soneria. Era Ana. Slabă, obosită, dar tot frumoasă.
— Am citit scrisoarea ta…

Am izbucnit amândouă în plâns fără alte cuvinte. Ne-am ținut strâns minute întregi.
— Nu pot să uit totul peste noapte… Dar vreau să încercăm…

Azi încă mergem pe vârfuri una lângă alta. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce s-a pierdut. Mara vine des la noi și uneori râdem toate trei ca altădată.

Dar uneori mă întreb: oare dragostea unei mame poate repara tot ce a stricat tăcerea? Oare cât valorează un apartament față de liniștea unei familii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?